Thursday, November 10, 2016

FLORI DE PĂPĂPDIE

Curu’ găinii!!! Curu’ găinii!!!
În timp ce toţi copiii râdeau de mine, mă prelingeam ca o umbră pe lângă garduri. Adăposteam strânse în pumn, fără să-mi dau seama că aşa le grăbesc sfârşitul, un mănunchi lipicios de flori de păpădie. Florile mi se veştejeau rapid în palmă, în timp ce feţele lor vesele şi gălbioare se chirceau. Copiii îşi băteau joc de ele şi le striveau cu piciorul, iar eu, în urma lor le adunam să le mângâi.
Plângeam ascunsă în spatele casei, să nu mă vadă nimeni, întrebându-mă mereu dacă fac eu ceva rău şi le omor, dacă eu sunt de vină, dacă atingerea mea le otrăveşte. Nu înţelegeam atunci de ce mor atât de repede în palmele mele.
Ultima dată când am rupt nişte flori de păpădie a fost pentru a împleti din ele o coroniţă. Înainte să termin, s-au veştejit toate. Mi s-a rupt inima, dar parcă aia a fost cea mai frumoasă coroniţă din flori pe care am făcut-o în viaţa mea.
Am iubit florile astea de când mă ştiu. Habar nu am de ce. Poate pentru sensibilitatea lor, poate pentru frumuseţea lor neconvenţională, poate pentru faptul că ştiu să crească absolut oriunde, poate pentru faptul că mă fac să zâmbesc când le văd, indiferent în ce stare mă găsesc în momentul ăla.
Între timp, am învăţat să mă bucur de norii de îngeri care zboară atunci când îţi pui o dorinţă, de transformarea ei la fel de fragilă şi surprinzătoare.
Ştii faţa pe care o au copiii ăia flămânzi cărora le dai ceva dulce? Faţa lor ridicată spre tine cu mirare şi neîncredere? Nu ştiu dacă să mănânce ce le-ai dat, sau să fugă, asemenea câinilor, să-şi ascundă comoara, să se mai uite la ea şi mai târziu, nevenindu-le să creadă că se întâmplă cu adevărat? Ştii teama din ochii lor îngroziți parcă de ceea ce li se întâmplă? Şi dacă o să le ceri înapoi? Ei de unde or să mai aibă să îţi dea? Foamea se luptă cu frica şi cu neîncrederea? De ce să le dai? De ce ai face asta? Merită? Vrei ceva de la ei?
Mănâncă doar dacă te întorci cu spatele şi pleci. M-am ascuns odată după un colţ să văd cum muşcă cu poftă, dar parcă şi cu o anume sfială, pe care nu o ştiu din altă parte.
Întotdeauna, copiii ăştia m-au făcut să mă gândesc la păpădii. Iar nu am ştiut niciodată să zic de ce.
Tata îmi spunea mereu că semăn cu o păpădie. Acum îmi vine să râd când mă gândesc la asta, pentru că pe vremea aia mă întrebam de ce. Cred că din cauza feţei neîncrezătoare pe care o am atunci când îmi dai ceva bun. Vrei ceva de la mine? Ce să fac eu acum? De cele mai multe ori mă întorc şi fug. Dacă o să vrei să-mi iei înapoi după ce am muşcat? Nu mai bine nu primesc? Şi dacă nu merit şi iau ceva ce nu mi se cuvine? Dacă vrei doar să mă păcăleşti? Păpădiile nu sunt florile preferate ale nimănui, poate de asta; deşi, la un moment dat, poţi să-ţi pui o dorinţă, în timp ce cu ochii mici poţi să le sufli în vânt norii de îngeri.
Tata îmi spunea că semăn cu o păpădie. Poate el ştia cât îmi e de foame şi cât îmi e de teamă de iubire. Păpădiile sunt florile mele preferate şi când eram mică, plângeam pe lângă garduri când ceilalţi copii le strigau „curu’ găinii” şi le striveau sub călcâie.
Cum dracu’ să fie o păpădie floarea preferată a cuiva?


No comments:

Post a Comment