Tuesday, May 28, 2013

UN BILET DE LOTERIE



Vineri am jucat la loterie. Cred că a fost al doilea, sau al treilea bilet pe care l-am pus în viaţa mea. Am auzit că anu’ ăsta tre’ să dea peste mine un sac de bani, stellae dicitur, aşa că m-am gândit că ar fi o ocazie bună să ajut destinul, adică un brânci acolo nu strică.
De vineri până duminică am avut timp la dispoziţie să fac planuri, să le stric, să le rearanjez, să mă gândesc.
Primul lucru la care m-am gândit a fost că nu mai e nevoie să strâng bani pentru operaţie. O problemă era rezolvată deja, şi încă foarte simplu. Mai sunt mici retuşuri pe ici pe colo, mi-aş fi făcut miopia să dispară, spre exemplu, pentru că mă scot din sărite lentilele aburite iarna pe ger; mai departe de atât nu m-am gândit.
Seara, când am ajuns acasă am intrat pe site-ul de unde îmi comand în general cărţi şi mi-am completat lista de viitoare cumpărături, la prima strigare, cu încă vreo sută de titluri. Ar fi fost mai multe, dar m-a luat somnu’.
Trebuia să visez la toate locurile în care vreau să ajung. Le-am reordonat şi am adus Mongolia cu câteva locuri mai în faţă. M-am trezit în puterea nopţii. Mă visam la Ushuaia. Nu era un coşmar, m-am trezit de prea multa încântare.
Până duminică am avut timp să mai cumpăr câteva case, să le schimb, să iau altele, să mă gândesc ce cadouri îi fac mamei, ce şi cum trebuie să se mai schimbe, să mai fie pus în ordine, să se prioritizeze.
Seara de duminică m-a prins în oraş, într-o cârciumă. Începuse furtuna şi ne refugiasem acolo. Un loc liniştit, cu fereastră semicirculară, dincolo de care ploua furios şi vântos. Muzica de pian era liniştită undeva departe şi în separeu eram doar noi. La ora cuvenită mi-a dat cineva un mesaj cu numerele care au ieşit la tragere. Aveam doar două. Lista de cărţi a revenit la dimensiunile ei de vineri dimineaţă, Mongolia s-a întors înapoi cu câteva locuri şi Ulan Bator a fost dintr-o dată la fel de departe pe cât e şi pe hartă; într-o fracţiune de secundă, toate planurile s-au dematerializat.
Un singur lucru a rămas la fel, nu l-ar fi putut dematerializa nimic: clipa senzaţională de atunci; chiar clipa însăşi, gustul cafelei, muzica de pian, compania cea mai apropiată de sufletul meu, plimbarea sub soarele încins de dinaintea furtunii, ploaia care bătea cu furie frunzele teiului din faţa ferestrei semicirculare. Am înţelea că singurul lucru care ar fi putut face să dispară magia acelei clipe ar fi fost un sac cu bani.
Ştiţi reclama aia care spune că unele lucruri se pot cumpăra, cu cardul sau cash. Pentru altele, nu există nimic, dar absolut nimic pe lumea asta care să le poată cumpăra. Încearcă doar, încearcă doar să pui un preţ pe capul lor, nu contează cât de mic sau de mare, pune un preţ; nu vei reuşi decât să le transformi într-o mocirlă puturoasă, bună doar de a fi ocolită. Până când nu vom înţelege cu toţii că niciun sac de bani nu este de ajuns să cumpere bucuria unei clipe pe care o petreci cu oamenii pe care îi iubeşti, că nicio înşiruire de bancnote nu o poate ţine în loc, că nu contează absolut nimic altceva în afara ei, sunt puţine posibilităţi de a ne putea bucura de ceva. În esenţă nu trebuie decât să înţelegi şi să preţuieşti nepreţuitul din fiecare lucru pe care ochiul, mâna, sau răsuflarea ta îl atinge.
Atunci, abia atunci, poate vei şti dacă viaţa ta a tras sau nu lozul câştigător. Până atunci...

1 comment: