Tuesday, October 2, 2012

DUPĂ 12 ANI...


Îmi aduc aminte cum stăteam cuminte pe holul de la parter din „Bastilia” şi-mi copiam conştiincioasă orarul. A apărut lângă mine, şi m-a întrebat aşa, cu un aer...nu ştiu cum: „nu te supăra, ai cumva un pix?”.

I-am dat stilou’ meu vişiniu chinezesc, ăla cu care scrisesem patru ani de liceu, la BAC, la o admitere ratată şi una luată la facultate. Mi-a cerut apoi hârtie, şi după aia, mi-a cerut să copieze orarul de la mine, pentru că, nu-i aşa, eram în aceeaşi grupă.
Mi-aduc aminte şi acum cât de puţin mi-a plăcut moaca ei cu păr blond platinat, ce faţă a făcut când i-am zis că sunt născută într-o zi atât de ciudată, şi cum făceam ocol, numai ca să nu luăm împreună acelaşi autobuz, pentru că îmi era pur şi simplu antipatică.
În primele săptămâni din octombrie anul acela,  a avut „domiciliu forţat” în Regie. Am căutat-o acasă zile la rând şi când într-un final, mi-a deschis somnoroasă uşa, i-am desenat pe hârtie harta, cum să ajungă la mine la cămin, Agronomie C1, pentru că trebuia să ajungem la nu ştiu ce târg la Romexpo. A apărut la uşă cu hârtia în mână.
Primul examen pentru care am învăţat împreună a fost logica, primul examen pe care l-am dat în viaţa noastră de studenţi. Apoi, au urmat...toate,  cu mai multă sau mai puţină logică, cu sau despre viaţă. Nu o să uit niciodată cum stăteam în bucătărie şi ne pierdeam vremea făcând copiuţe oarbe, în loc să învăţăm.
Am stat aseară amândouă la un pahar cu vin, am râs din plâns şi am plâns din râs. Era cât pe ce să ratăm momentul. Ne-am adus aminte târziu de tot. Am depănat, atât cât poţi depăna în câteva ore, 12 ani de amintiri. O viaţă.
Ne-am amintit cum învăţam împreună, cum am stat una lângă cealaltă în faţa unui ceaun întrebându-ne dacă se va mai transforma vreodată în pilaf ceea ce era acolo, cum ne-am dus una în locul celeilalte la examenele de la master, cum am spălat rufe călcându-le amândouă în picioare în cadă, cum ne-am cărat una pe cealaltă când am fost bolnave, cum ne-am vizitat una tatăl celeilalte la spital, cum ne sufla vântul dimineaţa la ora 6 pe Cheiul Dâmboviţei în staţie la 601 plecând din club direct la cursuri, cum ne duceam la şcoală numai ca să avem de unde merge la Everest să luăm micul dejun (ţin minte şi acum: sandvişuri cu ardei, şuncă şi ciuperci cu maioneză, eu cafea şi ea ceai), cum copiam una pentru cealaltă la examene, cum am gătit primele noastre mâncăruri, cum eu ştiam mai bine decât ea ce şi cum se găseşte prin dulapuri, cum am mers prima dată, după anul 1 de facultate la ea acasă şi am zis că orice-ar fi, eu acolo vreau să mor, atat de frumos este, cum a venit la mine acasă şi auzindu-l pe Hogea cum cheamă la rugăciune din minaretul geamiei , mă întreba cu ochi mari „ce se aude în aer?”, cum familia ei m-a adoptat instantaneu, cum am făcut prima noastră vacanţă împreună în Maroc şi ne-am rătăcit pe Aeroportul Charles de Gaulle, cum ne-am certat mereu doar din cauza unor prostii, cum întotdeauna, şi după atâta timp, mai avem o groază de lucruri să ne spunem şi să mai învăţăm una de la cealaltă.
Nu vreau să dau în lacrimogen şi sentamentalisme ieftine. Aseară ne miram amândouă cum toate par a fi trecut cu o zi în urmă. Grele, cumplite, frumoase, toate încercările pe care le-am lăsat în urma noastră, sunt sigură că ne-au făcut oameni mai buni. Am trecut împreună vârsta ingrată dintre adolescenţă şi maturitate, când vrei să ţii totul în loc, doar pentru tine, ţinem cu dinţii de copilăriile noastre, aşteptăm cu spatele drept tot ce va fi să vină.
Se spune că fetele nu ştiu, şi nu pot fi prietene. Părerea mea, după toţi anii ăştia este că  orice sistem “poate fi păcălit” dacă vrei.

1 comment: