Tuesday, September 18, 2012

SUNT UN OM NOROCOS




Eşti un om care are ziua de naştere o dată la patru ani, şi ţi se întâmplă ceva, la început de toamnă, o întâmplare, pe care ai putea să o cataloghezi mai degrabă nefericită, în aşa fel încât să poţi să îţi sărbătoresti naşterea, sau mai bine spus, renaşterea, în fiecare an…ce mai poţi spune în plus?
De acum trei ani, de pe 18 septembrie 2009 am şansa de a îmi sărbători în fiecare an ziua de renaştere. Nu vă mai spun încă o dată ce s-a întâmplat atunci. Mulţi dintre voi ştiu. Ca un boxer trezit din pumni şi mai apoi câştigător de meci, m-am trezit şi eu la realitate, m-am trezit la ceea ce se îndepărtase de mine fără ca eu să simt şi să fiu conştientă.
Mai am enorm de multe lucruri de învăţat, realitatea la care m-am trezit nu este încă un tablou complet, în fiecare zi învăţ să potrivesc piese la puzzle, însă…de atunci s-a schimbat totul pentru mine.
Trebuie să le mulţumesc, şi nu numai acum, ci în fiecare clipă a vieţii mele, unor oameni minunaţi,  care atunci, şi în toate momentele grele care au urmat au ştiut să fie lângă mine, să mă încurajeze, să tragă de mine uneori, să nu uit să lupt, să nu obosesc. Trebuie să le mulţumesc celor care m-au reînvăţat să merg, să mănânc, să mă leg la şireturi, să zâmbesc, celor care obsesiv îmi repetau din cinci în cinci minute, “fă cu stânga”, “îndoaie genunchiul”, “ridică piciorul”, “mişcă-te, nu mai sta aşa”, “o să fie bine”. Lor nu le-a păsat de nimic atunci, nu au ţinut cont nici de oboseală, nici de problemele personale, mi-au sărbătorit, printre lacrimi, prima dată, apoi printre zâmbete, ziua de naştere.
Este un moment bun să vă povestesc despre Cristi, unul dintre terapeuţii mei de la spitalul de recuperare, care îmi desenase pe coli albe paşi, îi presăra în fiecare seară pe holul de la etajul unde aveam salonul, îmi lega sacii cu nisip la genunchi, la stângul mai grei, la dreptul mai uşori, mă ţinea de antebraţe şi exersam împreună mersul. În fiecare zi îmi aşeza “paşii” mai apropiaţi şi mai deşi. Îşi pusese în cap să îmi corecteze mersul crăcănat şi nesigur şi în trei săptămâni cât am stat acolo a reuşit. Laitmotivul nostru a fost: “ înlăcătează genunchiul, nu-l lăsa să scape. Înlăcătează genunchiul am spus”.
Vreau să vă mai povestesc şi despre cel mai lung şi cel mai greu drum pe care l-am făcut în viaţa mea: cei câţiva metri pe care i-am avut de parcurs de la marginea trotuarului după ce m-am dat jos din maşină (nu îmi mai amintesc cum) până la scara blocului, în ziua când m-am întors acasă pe 9 octombrie. Mă întorceam acasă după o viaţă parcă, şi ca atunci când ai un coşmar, casa se îndepărtează de tine, faci un pas, dar în loc să te apropii, te îndepărtezi, nu mai ajungi niciodată acolo unde crezi că eşti în siguranţă, acolo unde crezi că ţi-ar putea fi mai bine.
Este adevărat că unele lucruri nu se uită niciodată, şi poate că este mai bine să nu le uităm niciodată, pentru a nu cădea din nou în aceleaşi greşeli şi nepreţuiri. Odată cu trecerea timpului nu s-a şters nimic, amintirea acelor zile nu s-a estompat.
Sunt un om norocos şi nu uit asta, niciodată. Am avut un noroc pe care nu multă lume îl întâlneşte…am avut şansa de a mă regăsi în primul rând pe mine.

No comments:

Post a Comment