Tuesday, July 10, 2012

DESPRE GUSTUL SĂLCIU AL FRICII


Încerc să-mi amintesc când am simţit prima dată în viaţă gustul sălciu al fricii...
Cred că atunci când a plecat tata prima dată de acasă, ceea ce am simţit a fost spaimă. Aveam 4 ani şi îmi amintesc nodul din gât, care mă împiedica să respir. Stăteam la poartă cu Babai Feuzi, şi-i spuneam că tata e la I.M.U.M. să „facă o remorcă maaaare, mare, să încapă în ea toţi vecinii”. Babai ştia că tata e la Istanbul şi că nu se întoarce mai devreme de trei săptămâni; eu nu ştiam, pentru că aşa erau vremurile: copiilor nu li se spuneau prea multe lucruri. Nu ştiu dacă mă gândeam că m-a părăsit, că nu se mai întoarce de oriunde ar fi fost el plecat, dar nodul din gât, nodul de dor şi de spaimă...cred că atunci l-am simţit prima dată. După cum aţi observat, m-am exprimaţ: „m-a părăsit”; totul se reducea la mine, la nivelul lumii mele, dincolo de ordinea şi liniştea căreia nu mai conta nimic.
Când a revenit acasă, spaima mea s-a transformat în furie. Nici măcar pachetele impresionante cu gumă Turbo, care pe vremea aia ar fi putut topi orice puşti nu m-au înduplecat. Mi-a fost ciudă pe el că nu mi-a spus nimic, că m-a lăsat aşa, fără să ştiu nimic, că pentru prima dată nu mă tratase ca pe un om mare. L-am iertat până la urmă, dar nodul cu gust de cenuşă a rămas şi m-a durut multă vreme în gât. Gustul lui m-a înspăimântat multă vreme după aceea.
Temerile mele s-au schimbat de-a lungul timpului, din teama de note mici, sau de a nu-i sparge bibelourile mamei, din teama de a nu mă ciupi gâscanul din curtea bunicii, teama de a avea omletă la masă, sau teama de a nu-mi murdări hainele bune s-au schimbat, au evoluat în frici pe care nu le pot numi, cărora nu le găsesc nume, care stau bine ascunse, doar bănuite, ca şi cum, dacă nu sunt botezate, nu se vor materializa niciodată.
Uneori, îmi era ruşine că îmi este frică. Mă jenau amorţeala din mâini şi faptul că nu îmi puteam controla bătăile ciudate ale inimii, sau tremurul pe care îl simţeam în obraji. Au fost şi momente când m-am lăsat pradă fricii. A fost mai simplu aşa. Nu te opui, şi te laşi târât de valul de teamă; nu ştii ce este dincolo de secunda următoare, nu înţelegi unde se opreşte, ştii doar că nu ai de ce să te agaţi, astfel că teroarea devine completă. Ţi se topeşte ultima urmă de împotrivire. Nu ştii ce urmează după clipa în care îţi dai seama că nu mai ai niciun control. Am trăit două astfel de momente de „teroare perfectă” de-a lungul timpului, momente când am înţeles în sensul cel mai strict şi mai pur expresia: „îţi fuge pământul de sub picioare”.
Nu mi-a fost niciodată teamă de tata, de prieteni, de bărbaţii pe care i-am avut lângă mine, nu m-a înspăimântat gândul singurătăţii, sau al sărăciei, nu mi-e teamă de toate lucrurile pe care nu le ştiu, de înălţimi, sau de cărţile încă necitite, de lângă pat.
Am mai simţi de multe ori gustul fricii. În copilărie mai rar, apoi din ce în ce mai des în viaţa de adult. Mi-e teamă de multe lucruri: de injecţii, de bătaie de joc, de cutremure, de paralizie, de durere, de foc, de urechelniţe, de apa adâncă, de vise urâte, de boală, de ochi răi, de prostia prefăcută, de momentul acela când trebuie să gestionezi cumva golul care îţi rămâne în inimă când cineva pe care îl iubeşti moare, de veşti rele....dar cel mai tare, îmi este teamă de gustul sălciu al fricii.

No comments:

Post a Comment