Tuesday, May 1, 2012

ÎNTRE VINERI ŞI MARŢI


Mi-am luat câteva zile de concediu. Am senzaţia că a trecut o veşnicie de când nu am mai avut o zi liberă. Acum, vremea şi suprapunerea câtorva evenimente extrem de importante m-au făcut să iau „marea” decizie.
Etapa asta de vacanţă, câteva zile, a început vineri, cu o aniversare şi o cununie civilă, şi se încheie astăzi, cu o altă aniversare; între ele a fost şi o nuntă propriu zisă. Lucrurile de care vă povestesc îmi sunt atât de intim apropiate, încât încărcătura acestor zile, aproape că m-a copleşit. Aproape simt nevoia să mai capăt încă o săptămână de concediu în scopul refacerii emoţionale, dar cum pe sfintele tărâmuri corporatiste relaxarea se ia cu linguriţa, să nu ţi se suie la cap, voi vedea în continuare ce e de făcut, pentru că, abia la toamnă mai am programata o tură de concediu.
Între vineri şi marţi s-au întâmplat, după cum vă spuneam, multe lucruri care au avut o încărcătură emoţională enormă pentru mine: două zile de naştere, ale unor persoane extrem de apropiate, o cununie civilă şi o nuntă.
Something old and something new...am senzaţia acută că ceva se sfârşeşte, şi ceva începe. Nu am sentimentul acesta din pricina faptului că primul cuplu din gaşcă a dat semnalul şi startul, că o nouă etapă începe pentru noi toţi, că suntem oameni mari şi că gata, până aici a fost cu joaca; vorba preotului când le-a pus pirostriile pe cap: „Gata! Până aici aţi copilărit!”. Amar umor are taica popa. Am sentimentul ăsta de mai multă vreme, dar parcă acum s-a acutizat, este mai prezent. Încercam la un moment dat să mă explic şi am folosit exemplul unui cablu gros, format din mai multe fire, un mănunchi răsucit, în aparenţă solid...văd o parte din fire cum pocnesc; se rup pur şi simplu, din senin. Le văd cum îes din mănunchi trase afară de o forţă nevăzută. În acelaşi timp, alte fire se sudează, se consolidează pe nesimţite...nu ştiu cum şi de ce. De firele care dispar, nu-mi pare rău; le resimt lipsa, dar nu am un sentiment de pierdere; reprezintă lucruri nesemnificative, sau care mi-au devenit în timp nesemnificative, astfel încât dispariţia lor nu îmi provoacă niciun fel de regret.
În timpul ceremoniei la care am participat alături de prietenii mei, sentimentele mi-au fost încărcate, ciudate, contradictorii. Nu sunt o persoană bisericoasă din fire, dar când i-am văzut pe cei doi stând acolo, în faţa bisericii, unul lângă celălalt, în lumina agresivă, tânără de primăvară, am avut sentimentul că se poate; că mai poate exista o speranţă de normalitate în orice. Seninătatea pe care mi-au transmis-o ei doi stând unul lângă celălalt a făcut ca multe dintre gândurile mele să se schimbe. E ciudat să spun că am fost mândră de ei ca şi o mamă; e poate şi un pic ridicol, dar îi cunosc de atât de multă vreme, şi am fost martoră la atât de multe etape din vieţile lor, încât îmi permit acest gen de afirmaţii. Am fost foarte mândră de ei, s-au crescut atât de frumos unul pe celălalt...
Mă gândeam la un moment dat că nu este o glumă când se spune că viaţa este repetitivă: tatăl mirelui şi tata, au fost colegi de liceu; eu şi mirele am fost colegi de liceu.
Am uneori impresia că viaţa se strânge în jurul meu în cercuri din ce în ce mai mici, că îmi bagă sub nas fapte, din care ar trebui să învăţ, mereu, în fiecare zi câte o lectie, fără a aştepta, şocurile mari, cele care schimbă viziuni şi destine.
În timpul acestor zile parcă am fost cumva în afara trupului meu, am privit toate evenimentele de sus, obţinând o preţioasă imagine de ansamblu. La fel s-a întâmplat şi duminică seară când stând aşezată la masă în micul restaurant elegant, între aceleasi figuri familiare, oameni pe care îi ştiu deja de o viaţă, am plutit deasupra lor, i-am privit pe fiecare în parte amintindu-mi poveştile noastre de tineri studenţi proaspăt sosiţi în Bucureşti.
În afara evenimentului amintit, zilele astea, s-au mai întâmplat două aniversări: cea mai bună prietenă a mea şi bărbatul pe care îl am alături.
Nu cred că greşesc când spun că pentru mine a fost o perioadă extrem de concentrată în evenimente care sunt pietre de început: începuturi de etapă.
Le-am trăit pe toate din plin în interiorul unui interval de cinci zile, aşa că nu le pot spune decât „Casă de Piatră” şi „La Mulţi Ani”.
Le urez din inimă, mult mai multe lucruri decât pot exprima aici în câteva simple cuvinte.

No comments:

Post a Comment