Tuesday, May 15, 2012

DESPRE MINCIUNI

Minţim de când suntem mici. Uneori facem asta ca să ne ferim de pedepse, alteori ne facem viaţa mai uşoară. Uneori minţim din amuzament, alteori minţim pentru a îi proteja pe alţii. Ştim că nu este bine, dar o facem, până când, de multe ori ne pierdem în hăţişul propriilor minciuni.
Aş putea spune că uneori, îi înţeleg pe mincinoşii patologici. Omul e bolnav, e o afecţiune cu acte în regulă, recunoscută; uneori caută ajutor si îi ierţi mai uşor, alteori nu.
Nu înţeleg oamenii maturi care mint fără să ştie de ce. Nu îi înţeleg pe cei care, în interiorul unui grup restrâns de prieteni îi mint pe ceilalţi, pe fiecare altfel, fără a se gândi măcar o dată, că ceilalţi vorbesc între ei. Cel mai frumos este momentul în care încep să uite cum şi în ce fel au minţit pe fiecare în parte.
Nu înţeleg oamenii care mint în cuplu. Unde duce tărăşenia asta; adică de ce? Dacă o situaţie anume din viaţă nu îţi permite “luxul” onestităţii, de ce nu renunţi la ea?
Nu înţeleg oamenii care mint doar pentru a părea mai înteresanţi. Nu înţeleg voluptatea, orgasmul intelectual pe care ţi le produce o situaţie care în fond nu este reală.
Am văzut oameni care mint că nu au bani, la fel şi oameni care mint că au prea mulţi. Am văzut oameni care mint că au făcut lucruri, la fel, şi oameni care mint că nu le-au făcut. Mă întreb dacă ei îşi dau seama, dacă realizează unde se află ei situaţi într-adevăr, raportaţi fiind la propria lor minciună. Indiferent cât de tare îţi uşurează viaţa pentru moment, totul devine atât de complicat după aceea, încât nu cred că merită efortul.
Toţi minţim; uneori fără să gândim, alteori intenţionat, cu planuri clare. Cel mai des minţim prin omisiune.
Inevitabil, am minţit şi eu. Mi-am minţit părinţii, am „omis” să le spun lucruri prietenilor...şi de fiecare dată, a fost atât de greu. Am avut mustrări de conştiinţă, coşmaruri noaptea, rezolvarea problemelor a fost temporară, uşurarea a durat atât de scurt timp, încât spun cu certitudine că absolut niciodată nu a meritat efortul. De cele mai multe ori a trebuit să recunosc adevărul, a trebuit să îmi asum responsabilitatea, a trebuit să îmi înghit ruşinea.
Îmi spunea cineva că oamenilor le trebuie atât de puţin să creadă...este adevărat. Uneori, ne dorim atât de mult să credem anumite lucruri, încât pentru ceilalţi, tentaţia de a ne minţi este absolut irezistibilă. Avem nevoie de coloană vertebrală, avem nevoie de tărie de caracter pentru a spune lucrurilor pe nume...în treacăt fie spus, nu-mi place deloc expresia. Adevărul ar trebui să aibă un singur nume care să-l denumească: adevăr.
Este inimaginabila risipa de timp şi de energie pentru a face adevărate construcţii, arabescuri de minciuni. În egală măsură este trist câtă lipsă de consideraţie şi câtă lipsă de respect pentru celălalt presupun toate aceste lucruri.
Este foarte greu de înţeles cruzimea cu care minţim, cruzimea fără margini cu care unii oameni îi tratează pe ceilalţi. În ultima perioadă am avut multe exemple, din păcate, prea multe.
La fel de greu să înţeleg îmi este cât de uşor uităm suferinţa pe care fiecare dintre noi o simţim atunci când descoperim minciunile celorlalţi, cât de intoleranţi suntem faţă de greşelile lor, pe care le repetăm, le amplificăm fără discernământ la rândul nostru.
Întotdeauna pretindem sinceritate, pretindem respect şi consideraţie fără a pune în balanţă şi oferta noastră în domeniu.

1 comment:

  1. Inca o data ai pus in cuvinte ceea ce simt si eu. Uriașe minciuna dar si eu am mintit la rândul meu...si îmi mint fetița uneori si îmi pare rău...deși sunt doar minciuni nevinovate...

    ReplyDelete