Tuesday, April 24, 2012

UN PUŢIN


Am cunoscut la un moment dat pe cineva, de altă naţionalitate, care era foarte nedumerit de “singurătatea” românească a cuvântului „puţin”. Este adevărat, că în mai toate limbile, este însoţit de un articol nehotărât: „un peu”, „a bit”, „ein wenig”, „ un poco”; numai în limba română se străduie să facă faţă, timid, „un pic”, aşa că persoana mai sus menţionată a hotărât că cel mai corect ar fi să spună ”un puţin”. Pentru că sunt de părere ca principiul care a stat la baza raţionamentului a fost just, voi folosi pe parcursul acestei scriituri termenul: ”un puţin”.
Nu numai lingvistic „puţin” se străduie să facă faţă realităţii. Conceptul în sine, este pe cale de dispariţie. Nimic nu mai este şi nu mai poate fi un puţin. Nu este vorba că nu ne mai mulţumim cu un puţin, ceea ce în esenţă nu ar fi de loc un lucru rău, este vorba despre faptul, că totul trebuie să fie mare, mult, opulent. Ne luăm prea mult în serios şi nu înţeleg de ce. Suntem aşa de conştienţi de propria noastră importanţă, încât suntem ridicoli până în măduvă oaselor. Nu mai ştim cum să mai facem haz de noi şi de ceea ce este în jurul nostru, nu mai ştim să râdem decât cu fălcile încleştate.
Nu mai există oameni normali, nu ne mai place să fim obişnuiţi. Peste tot, nu mai întâlneşti decât şmecheri, unii mai şmecheri decât alţii, vedete, vedetuţe, fotomodele, tinere aspirante, artişti, artiste.
Nu mai există atitudine normală, nu mai există, pur şi simplu oameni obişnuiţi. Se uită toţi la tine de sus, se privesc ei între ei, unii pe ceilalţi de sus, fiecare cu speranţa de a fi mai dihai şi mai dispreţuitor decât ăla de la masa de alături. Prinde unu' un puţin de cheag, face un ban şi nu mai ştie cine este, nu mai ştie cine a fost - asta este cu atât mai grav - îşi pierde identitatea, rostul, arde etape, uită, nu mai ştie că ieri abia îşi scotea ţărâna de sub unghii, toţi suntem sclavii unei evoluţii mutante, nefireşti. Îmi place de prietena mea care nu ratează nicio ocazie de a spune că dacă taci şi eşti discret, oamenii au impresia că eşti prost şi nu ai făcut niciun pas în exteriorul peşterii. Nu tată, nu ai preţ decât dacă „te spargi” în figuri şi dacă „arăţi”. Asta cu orice preţ. Dacă nu îţi pui pe tapet noul statut eşti egal cu zero. Păi la ce bun să fi făcut tu acolo un bănuţ dacă nu îl arăţi, ca în reclamă: îţi iei o casă mare, o maşină mare, o hăinuţă mai de soi acolo.
Vorbă cuiva: „nu mai e nimic sfânt pe lumea asta, s-au piţiponcit şi Laubutin-ii, expresie în aparenţă superficială, dar care sintetizează perfect realitatea.
Ar fi atât de bine dacă am fi un puţin mai ”neserioşi”, un puţin mai simpli, un puţin mai zâmbitori, un puţin mai puţin opulenţi, să reintroducem cuvăntul „puţin” în vocabular...în locul lui mult, mai mult, tot mai mult. Spunea cineva că oamenii se împart în două categorii: cei care se iau pe ei înşişi mult prea în serios, atât de tare încât nu mai văd nimic în jur şi pierd esenţa lucrurilor; şi cei care ţin minte cu adevărat – nu doar spun asta – că viaţa este cu adevărat rotundă, nu uită să fie un puţin mai relaxaţi şi nu uită să se ia un puţin în râs, şi nu uită să se lase un puţin să zboare.

1 comment:

  1. Total de acord, dar eu consider ca oamenii care se comporta astfel ascund frustrari grave.

    ReplyDelete