Tuesday, April 17, 2012

DESPRE MAMA

Se spune că toate mamele din lume sunt demne de laudă, că merită preţuire şi toate acele cuvinte frumoase care deja s-au spus de mii de ori. Toate mamele sunt eroinele pe care ştim că trebuie să le ridicăm în slăvi. Am învăţat asta încă de când eram mici.


Mereu m-am gândit la toate lucrurile astea şi mereu m-am simţit un pic vinovată că pentru mine, mama a fost aşa, un pic în plan secund. Nu spun că a fost pe planul doi, pentru că nu este adevărat, dar mereu tata a fost in prim plan, cel puţin in aparenţa, sau nu am găsit eu modul corect de a echilibra situaţia între ei; fără a spune prin asta că pe el l-am iubit mai mult.
Nu am avut cu mama cea mai lină şi deschisă relaţie din lume. Ne-am certat de-a lungul timpului mai mult decât a fost cazul şi ne-am înţeles bine de prea puţine ori. Am ştiut mereu că mă iubeşte, dar mereu m-a deranjat faptul că nu mă lăsa să uit că nu sunt copilul perfect pe care şi l-a dorit. Ar fi vrut ca noi două să avem relaţia pe care a avut-o ea cu bunica, şi ceva în plus. Mama şi-a dorit o fată păpuşă, care să stea mereu „genunchi în genunchi cu ea şi să-i povestească absolut tot”. În loc de asta s-a ales cu un băieţoi julit pe picioare, care mereu prefera să facă absolut orice altceva în loc să-i povestească ei secrete.
Îmi amintesc cât de mult, de des şi inutil ne certam în timpul adolescenţei mele. Mama devenise inamicul public număru’ unu. Pe ea îmi vărsam nervii, ea întruchipa atunci tot ceea ce nu vroiam să fiu. Ne mai certăm şi acum, dar aşa rar, parcă să nu ne pierdem exerciţiul.
Relaţiile dintre noi două au intrat pe un făgaş normal târziu, după ce a murit tata, după ce m-am îmbolnăvit eu. Nu spun că, nemaifiind tata mi-am concentrat atenţia asupra ei, pentru că nu ar fi drept. Spun doar că începând cu acel moment, am început să o ascult mai mult.
Nu se pricepe prea mult la cuvinte, nu este prea diplomată, dar forţa ei m-a uimit şi nu încetează să mă uimească. De multe ori mă întreb cum de mai poate. Recunosc: în locul ei, mi-aş fi băgat picioarele în tot şi m-aş fi dus în lume. Ea nu a făcut asta. De când o ştiu, a luptat pentru fiecare centimetru din lumea ei şi nu a încetat niciodată să spere că viaţa ei va fi aşa cum şi-a desenat-o în tinereţe. A tras cu dinţii de tot, şi de câte ori mă gândesc la ea, nu o văd decât cu pumnii încleştaţi. Plânge mult, şi mă enervează teribil, dar este doar un mod, modul ei de a se curăţa pentru a merge mai departe. Mama are o forţă incredibilă, pe care eu nu am moştenit-o. Ştie că semăn cu tata şi aici.



Prima demonstraţie de forţă din partea ei am cunoscut-o când am aflat că tata este bolnav. Până atunci, fusesem prea mică, nu înţelegeam, se ascundea de mine, sau pur şi simplu mă proteja. Atunci a trebuit să stau lângă ea şi să încasăm împreună acel pumn în stomac. În egală măsură, m-au uluit veştile medicilor şi transformarea din mama. Parcă nu mai înţelegeam cine este femeia de lângă mine.
Am ştiut mereu, că dacă ea va fi acolo, se va găsi şi o portiţă de scăpare.
Îmi pare rău că nu am ştiut să o ascult, să fiu lângă ea, să îmi pese măcar de lucrurile care pentru ea însemnau enorm. Întotdeuna am fost în contratimp şi echilibrul dintre noi două a fost fragil.
Deşi nu am ştiut mereu să îi spun, deşi am ales căi mai neconvenţionale de a îmi manifesta sentimentele, mi-ar plăcea să mă creadă într-o zi când îi voi spune cât de mult o iubesc, când îi voi spune că nu a fost pe locul doi, pentru că, acum, parcă prea se uită neîncrezătoare, pe sub sprâncene la mine…

2 comments:

  1. Du-te la ea, si spune-i "te iubesc!" pana nu va fi prea tarziu.
    Roxana

    ReplyDelete
  2. mamei tale trebuie sa-i spui toate astea...nu mai pierde vremea pentru ca nu stii niciodata ce va fii maine...du-te azi la ea si spui tot ce ai pe suflet,mamele sunt cele mai puternice fiinte si in acelasi timp si cele mai firave,ai grija de ea pentru ca doar o mama ai toata viata.succes

    ReplyDelete