Tuesday, February 21, 2012

DESPRE UNA, DESPRE ALTA

Pe una am cunoscut-o în faţa orarului, în holul de la parter, în prima zi de facultate.
Îi era prea lene să-şi scrie singură cursurile; bine, nici nu avea la ea pix sau hârtie, aşa că mi-a cerut mie orarul. Instinctiv, mutra ei nu mi-a plăcut. Avea părul blond platinat şi mă gândeam, minte de copil prost, că probabil, nu pot avea prea multe în comun cu ea. Eu aproape nu ştiam la ce foloseşte un creion dermatograf, ea părea genul care nu iese din casă fără să se aranjeze. În primele zile am aflat că suntem în aceeaşi grupă şi că mergem în aceeaşi direcţie, cu acelaşi autobuz 300, eu la cămin, ea acasă. Vreo două săptămâni am făcut fel şi fel de stratageme să nu merg cu ea. Până la urmă, inevitabilul s-a produs. Încet încet, am început să învăţăm împreună pentru examene, să ieşim împreună, să facem tot mai puţine lucruri una fără cealaltă, să împartim aceeaşi casă... Îmi amintesc şi acum de cum arăta fiecare dintre noi acum 11 ani, luminile copilăreşti din ochii noştri, felul în care m-a învatat ce înseamă încrederea, dezinvoltura, lejeritatea. Ceea ce nu îmi mai amintesc exact este când a aparut Bu, pentru că ea l-a inventat pe Bu.


Pe cealaltă am cunoscut-o când a deschis uşa camerei de la cămin. Intram în anul doi, şi eu şi ea. Ne-am uitat circumspecte (spre urât) una la cealaltă, am stabilit regulile şi speram într-o convieţuire civilizată. Asta în primele două săptămâni, pentru că după aia am hotărât că e mai simplu să punem un singur lacăt pe două dulapuri: eu aveam rafturi, ea spaţiu pentru umeraşe. Am împărţit frăţeşte dulapurile şi asta a fost. După alte câteva săptămâni „s-a combinat” cu prietenul meu din copilărie şi coleg de liceu. În curând, după mai mult de zece ani, voi participa la nunta lor. Împreună am făcut prima mâncare: o varză nefiartă, pe pietroiul cu rezistenţă din camera de cămin. Cred că până s-a făcut mâncarea s-a ars rezistenţa de două ori.
Ţin minte că la un moment dat am şi tuns-o. Şi acum mă întreb cât curaj i-a trebuit să se lase pe mâna mea.
S-au cunoscut şi ele două. Acum mult timp, când încă mai eram copii, când încă mai râdeam prosteşte, când încă mai credeam, în multe lucruri care acum au devenit religii moarte cu zei strălucitori căzuţi în dizgraţie.

De atunci, ne-am văzut una pe cealaltă crescând, am învăţat să avem încredere, am învăţat că ne putem baza, am învăţat lecţii importante şi de la viaţă, şi de la noi însene...care cu lacrimi în ochi, care cu zâmbetul pe buze. Ne-am văzut transformându-ne şi devenind femei, ne-am ciondănit, ne-am şi certat dar nu am uitat nicicând că oamenii importanţi pe care îi avem alături trebuie preţuiţi şi păstraţi aproape. Sunt tare mândră de ele două. Toate ştim că nu oricine se trezeşte în miezul nopţii pentru tine, că nu oricine te ascultă, că nu oricine îşi rupe de la gură şi mai ales, că nu oricine crede în tine în ciuda a tot şi a toate.

No comments:

Post a Comment