Tuesday, February 7, 2012

DESPRE FOTBAL

Tata era rapidist. Nu ştiu cum a devenit rapidist, dar nu îmi amintesc să îl fi auzit vorbind vreodată despre o altă echipă. Cum eram mai mult băiatul tatei decât fata mamei şi petreceam foarte mult timp împreună, ne uitam amândoi la meciurile, destul de puţine, care se dădeau pe vremea aia la televizor. De fapt, ne uitam la toate transmisiunile sportive, dar cu cea mai mare plăcere urmăream împreună fotbal şi tenis. Mi-a explicat cu răbdare regulile, mi-a desenat, mi-a povestit, m-a învăţat să văd frumuseţea sportului.
Tatei îi era drag să mă vadă că stau cu el şi mă uit la fotbal, îi plăcea să o surghiunim pe mama, care era în minoritate, în altă cameră. Câteodată mai şi glumea: te uiţi la fotbal de parcă o să îţi dea de mâncare. Mai fă şi tu altceva; habar nu ai câte cepe sa pui la o ciorba. Fotbalul nu mi-a dat de mâncare, e drept, dar la un moment dat, prin 2002 am încercat să mă angajez la un ziar de sport. Nu a fost să fie atunci.
Într-un alt punct, viaţa m-a făcut să cunosc îndeaproape un om care lucra în domeniu. Nu am reuşit să îl convertesc la „dinamovism”, e drept că nici nu-l interesa, dar datorită lui am vazut o mulţime de meciuri frumoase şi să capăt autograful lui Roberto Carlos. Nu a fost Raul, aşa cum îmi dorisem, dar episodul ăsta e o altă poveste marca „micile ironii ale vieţii”.
Cu mult timp în urmă, să fi avut eu 6 ani, sau mai puţin de atât, tata m-a întrebat cu ce echipă ţin. I-am răspuns: „cu Dinamo, Miciulică; cu Dinamo”. Îmi amintesc că a pufnit în râs...”păi sigur că ţii cu Dinamo; e pe primul loc. Normal. Asa faceţi voi puştanii: mereu ţineţi cu ăia de pe primul loc”. Mi-au dat lacrimile de ciudă, am încercat din răsputeri să-l conving că nu-i adevărat, că nu o să mă sucesc niciodată, că mereu voi ţine cu Dinamo, orice ar fi. Nu ştiam cum să-i explic, nu aveam destule cuvinte, că îi idolatrizam pe Klein şi Mateuţ. De încăpăţânare, de drag, sau cine ştie de ce, lucrul ăsta nu s-a schimbat; tot cu Dinamo ţin şi acum.
La primul meci, tot tata m-a dus. Cred că se juca un meci de cupă la Medgidia. Atât am bâzâit pe lângă el, încât până la urmă l-am convins să mă ia şi pe mine. Nu ar fi avut nicio tragere de inimă, ar fi stat şi el cu colegii de la fabrică, dar nu l-a lăsat inima să mă dezamăgească. Îmi amintesc şi acum emoţia care mă cuprinsese apropiindu-mă de stadion, se auzea de afară vuietul...sentimentul de groază când am intrat în incintă. Totul era imens pentru mine, plus că nu mai văzusem niciodată atât de mulţi oameni strânşi în acelaşi loc...şi zgomotul...făcut de mulţime. Deliciul acelui moment îl trăiesc şi acum când intru într-un stadion.
Nu am văzut mare lucru pentru că eram prea mică de înălţime. În a doua repriză (pauza a ţinut o eternitate) m-a ridicat tata pe umeri. Imaginea aceea nu mi se va şterge niciodată din memorie. Ştiu că atunci am început să scandez şi eu. Colegii lui s-au întors amuzaţi către noi, au început să râdă şi unul dintre ei, zis Talanu’ mi-a dat un steag tricolor. Îl mai am şi acum, îl păstrez cu sfinţenie aşa zdrenţuit cum este. Ştiu că după meci am povestit zile în şir cu tata; nu îmi trecea entuziasmul.
De atunci am fost la multe meciuri; unele mai importante, altele din divizia a doua, am scandat golăneşte, m-am ascuns de jandarmi; mereu îl sunam pe tata şi îl lăsam şi pe el să asculte vacarmul, cântecele de pe stadion, scandările, dar nimic nu va egala acel prim meci la care am fost.
Mă uit şi acum la fotbal, dar ceva din era romantică s-a pierdut. Mercantilismul mă îngreţoşază un pic, nu pot suferi vedetismele şi eroii de carton, oamenii aceia care joaca, nu cu sufletul, ci doar cu buzunarul, milioanele vehiculate şi aruncate cu nonşalanţă; uneori nu mai văd frumuseţea sportului în sine...şi e păcat...chiar ştiu ce-i ăla un off-side.

No comments:

Post a Comment