Tuesday, January 24, 2012

DESPRE BUNICA

Astăzi se împlinesc 12 ani de când a murit bunica. Ningea câineşte, viscolit, ger, iarnă grea în noaptea aia. Eram acasă pentru că “picasem” la facultate şi mă pregăteam pentru o nouă admitere. În noaptea când a murit bunica am simţit că a luat sfârşit copilăria mea. Abia atunci... Atunci am înţeles ce înseamnă să închei o etapă, ce înseamnă să pierzi pe cineva drag, să nu mai fi copil, să înfrunţi realităţi.
A fost cea mai afurisită, rea, bârfitoare şi nesuferită persoană care poate exista. Asta spun ceilalţi. Eu nu mi-o amintesc aşa. Cred că sunt singura care o regretă şi care păstrează amintiri frumoase despre ea. Pe mine m-a iubit. Nu ştiu cum şi de ce; pe tata l-a urât din tot sufletul, dar până la mine i s-au topit toate răutăţile.
Toată copilăria mea este legată de ea. Am dormit la ea în cameră, cu ea în pat, până când am împlinit 11 ani, acolo îmi făceam temele, acolo mă jucam.
La un moment dat, bunica a început să croşeteze macramé. Avea mult timp liber la dispoziţie şi aşa a găsit un mod de a îşi rotunji veniturile şi de a face ceva în timp ce bârfea fără încetare cu toată lumea, pe toată lumea. Este adevărat, că rar am auzit de la ea o vorbă bună despre cineva. O văd mereu aşezată la capu’ patului, cu lămpiţa de carte aprinsă lângă ea... A croşetat kilometri întregi de şnur pe care apoi îl vindea tătăroaicelor de pe stradă; ele îl făceau garnituri de mileuri ce luau drumul Istanbulului. Vorba unui copil de pe strada: „babo, toata ziua îmbledigareşti la aţă”.
Era mereu linişte la ea în cameră. Ea croşeta, aproape fără încetare, eu îmi făceam de lucru pe lângă ea, stând pe „tamburelu’ ” (nu cred să îi fi zis vreodată altfel) vopsit alb, de lângă sobă. Îl mai am şi acum...
Seara, ascultam la radio „Nopţi Albastre” a lui Paul Grigoriu, şi încă o emisiune care cred că se numea „Mărul din Voineşti”.
Uneori îmi citea poveşti, dar destul de rar, pentru că nu prea avea răbdare. La un moment dat reuşise să mă convingă că o să îmi citească din „1001 de nopţi chiar în 1001 de seri şi mă apucasem să le număr, să văd dacă este chiar aşa.
Mai mereu mâncam mere înainte de culcare. Tot timpu’ după sobă punea biscuiţi. Nu ştiu dacă vă mai amintiţi cutiile de biscuiţi Pescăruş, albastre cu desene portocalii. Acum nu se mai găsesc. Îi punea după sobă şi se uscau, deveneau crocanţi, erau dulci şi mergeau de minune cu merele. La ea mirosea în permanenţă a mere. Câteodată, când avea chef, cocea biscuiţii pe godinul din bucătăria de afară, apoi îi pisa şi îmi făcea din ei pesmet dulce.
Dacă o rugam să îmi facă ceva bun, fără excepţie îmi făcea clătite (de la ea am învăţat să le fac). Le făcea într-o tingire ţiganeasca din tablă, înnegrită de vreme. Mi le dădea cu dulceaţă de vişine. Pe vremea aia aveam în curte pe Dumbrava Roşie doi vişini foarte mari.
Nu i-am zis niciodată „bunică”. Pentru mine, ea era „măiţa”, sau „mamaia Mia”...deh, tandreţe copilărească.
În ultimii ei ani din viaţă, făcuse o fixaţie, să mă vadă plecată din Medgidia. Cred că încerca să potolească prin mine toate frustrările pe care le adunase stând o viaţă într-un oraş pe care îl ura din sufletul. Nu mi-a spus niciodată de ce. Îmi spunea mereu „ să pleci din „Micidia” asta, să pleci că tare e urât. Învaţă bine şi pleacă”. Când am ratat admiterea la facultate cred ca a suferit mai mult decât mine. Nu a mai trăit să mă vadă plecată, dar cred că între timp a aflat...de la tata.

3 comments:

  1. Frumoasa poveste!Te felicit ca nu ai uitat-o pe bunica ta!Sa fii sigura ca acolo sus a aflat ca ai plecat din "Mecidia",ca ai ajuns un " om mare " si ar fi tare mindra de tine!Frumoase cuvinte ,pretioase amintiri..!@!Te felicit inca odata,m-a impresionat pina la lacrimi,si pentru ca te cunosc permite-mi sa-ti trimit un sincer pupic si o lacrima fierbinte de "bunica"

    ReplyDelete
  2. foarte frumos,impresionant...

    ReplyDelete