Saturday, March 9, 2019

OAMENII MEI


Ar fi putut fi o seară ca oricare alta.
Vinul se încălzea încet în pahare, sclipind stins în lumina becului. Doar că, această nouă seară, ce ar fi putut fi ca oricare alta, a fost altfel. Mi-a fost atât de nouă, încât am pus pe ea un reflector discret, ca de muzeu, să nu mi-o cuprindă întunericul, pentru că mai am multe de înțeles din ea.
Pentru prima dată în viață, în viața mea de când le știu, mi s-a părut că le văd altfel. Am văzut în ochii lor sclipiri noi, pe care până ieri, nu le știam. De câteva ori, mi-am ferit ochii, mi-am făcut de lucru fără rost sau am ieșit să fumez, doar că să-mi ascund întrebările și nedumerirea din priviri, să am timp să mă adun, pentru că dacă m-ar fi întrebat careva ceva, nu aș fi știut ce să răspund.
Am văzut cum încet, încet, discuțiile noastre alunecă spre vorbe sfătoase de oameni mari, lucru cu care eu nu știam ce să fac. Nu am prea avut de ales, doar să mă las purtată de val și să văd unde ne duce.
M-a surprins că hăhăiala aia fără rost din celelalte vieți ale noastre, nu mi-a lipsit. Am zis bine din celelalte vieți, pentru că de multe ori, am impresia că ne știm de atât de multe vieți, încât le-am pierdut numărătoarea.
În viața asta nouă, care pentru mine a început acum câteva zile, am găsit în vorbele noastre expresii noi, străine și serioase, pe care nu le cunoșteam acum ceva timp: „care e cealaltă variantă? Să nu mai spunem niciunii nimic?”, „Oare ce-o să mai urmeze după asta?”, „ nu știu cum să fac să mă descurc”, vorbe pe care viețile noastre de acum câțiva ani nu le știau.
Printre zâmbete s-au strecurat griji noi, preocupări cărora încercăm să le facem loc prin ițele știute ale vieților noastre.
Am învățat în seara aia perdele noi de nostalgie și ceață care li se lasă peste priviri și zâmbete crescute, rotunde că niște pâini dospite.
Când eram mici râdeam altfel. Am pus deoparte, ȋntr-o casetă frumos împodobită, râsetele alea. O să le iubesc mereu, doar că acum, nu mai avem loc pentru ele. Nu ni se mai asortează, la fel ca și bluzele noastre preferate din liceu.
A fost atât de altfel seara asta, încât am impresia că am cunoscut brusc, la o petrecere oameni noi, iar eu mereu am fost timidă, nu am știut niciodată ce să fac cu oameni pe care abia îi cunoșteam. Ca atunci când eram la liceu și la reuniuni sau la majorate mă ascundeam prin colțuri, de frică să nu cumva să vină cineva să vorbească cu mine, dar sperând totuși, pe ascuns, că asta se va întâmpla.
Mă uitam la oamenii mei ăștia noi, știam că-i știu de undeva, dar mi-au fost brusc atât de noi, încât aproape că m-am speriat.
S-au auzit clinchetele paharelor și vinul s-a prelins amețit pe pereții de sticlă. Ni s-au schimbat și urările, nici felul în care ne privim în ochi nu mai e la fel. Ne strângem în brațe altfel…cu mai puțin plictis decât altădată, cu mai mult „sunt aici, știi asta, nu?”.
Ne-am luat la harță în alte vieți și probabil o să ne mai luăm și în asta, dar cum a zis cineva, nu mai știu, poate chiar eu: „acum ești aici și asta e tot ce contează”. Mi-au dat lacrimile și nu știu de ce. Poate de bucurie. Habar nu am. Dar da, viața asta ne-a găsit din nou împreună și mai urmează altele și alte pahare cu vin și alte hăhăieli și alte strângeri în brațe și alte certuri. Nu s-ar putea dacă ar lipsi ceva, ar fi totul fals, iar noi știm asta.
Or să ni se mai coacă zâmbetele pe buze și ne vom mai întreba ce urmează, vom mai face glume pe seama copiilor pe care ni-i ascundem în suflete și ne vom întinde mâinile în continuare în îmbrățișări pe care nu știm și nu avem nevoie să le explicăm nimănui.