Monday, May 14, 2018

DESPRE IUBIRE


Mi-a spus Dan să scriu despre dragoste, despre iubire and stuff like that. După ce mi-a scris pe Facebook, m-a sunat şi mi-a zis: “Băi, vezi că e greu tare. D’aia te-am pus să scrii. Nu e uşor. Vezi, că tre’ să scrii fără dulcegării, să scrii dur, să intri tare ȋn subiect”.
Mi-a spus Dan să scriu despre iubire şi mi s-au sterpezit dinţii instantaneu. Cum dracu să fac eu asta şi mai ales, cum aş putea vreodată să scriu dulcegării. De-a lungul timpului, mi-am povestit aici, ȋntr-un fel sau altul, nefericitele iubiri. Mereu a fost o luptă, o ȋncleştare, un strâns din dinţi ȋn spatele unui zâmbet.
Ţin minte că ȋntr-o zi de iarnă m-am văzut cu Dan la o cafea şi am vorbit despre multe; printre toate cele şi despre iubiri. Mi-a spus atunci că este ȋndrăgostit şi că-i este bine. M-a ȋntrebat de mine. Ce să-i fi spus? Probabil ceea ce spun tuturor, ȋncercând să râd de mine şi de tot: nu s-au ȋntâlnit cererea şi oferta... mie nu mi-a ajuns ce au avut ei să-mi dea, ei nu au avut ce să facă cu ceea ce am avut eu de dat, şi invers de la caz la caz. Un carusel fără sfârşit ȋn care, ȋn cel mai cinic şi economic explicat mod, cererea nu s-a ȋntâlnit cu oferta, deci pe grafic nu a existat niciun punct de ȋntâlnire; două paralele, pe care eu am obosit să le urmez, să le urmăresc până departe ȋn zare, ȋn noapte.
Mi-a spus Dan să scriu despre iubire „Băi, da’ vezi, să nu scrii cu dulcegării”. Mă gândeam, ȋn timp ce citeam a mia oară, la ultima mea mare iubire, care nu a avut timp şi chef de dulcegării şi tandreţuri inutile. Mi s-a părut prea seacă aşa cum era, era seacă ca dracu’, pe cuvântu’meu, şi i-am ţesut o poveste.
Mi-a plăcut atât de tare povestea aia şi am fost atât de mândră de ea, ȋncât am ȋnceput să o cred, am ajuns ȋntr-un punct ȋn care nu am mai vrut să văd că este doar o poveste inventată. Mi-am făcut-o realitate şi cât timp am putut sta acolo a fost bine. Am stat până nu am mai putut, apoi am plecat. Nu aşa cum plec din poveştile reale, fără să mă mai uit ȋnapoi, nici de-a dracu’, indiferent cât de tare doare. M-am oprit ȋn loc de nenumărate ori şi m-am uitat. Am vrut să văd dacă vine după mine, am vrut să văd dacă, crezând cu atât de multă tărie ȋn povestea aia am făcut o minune, dacă am făcut, cumva, să devină adevărată. Inutil să mai spun că nu a venit şi era destul de evident că asta nu se va intâmpla niciodată, dar care ar mai fi farmecul poveştilor dacă ar avea ochii deschişi?
Chiar l-am iubit pe băiatul ăla. În felul meu nespus şi ciudat, chiar l-am iubit. Poate ȋntr-o zi o să-i povestesc ce am ţesut ȋn jurul lui. O să ȋi povestesc fără dulcegării şi tandreţuri cum, atunci când ȋl muşcam de beregată aş fi vrut să ȋl sărut, dar ȋn instrucţiunile de utilizare cu care am fost livrată, nu am găsit capitolul care să mă ȋnveţe cum să fac, cum să spun ceea ce vreau, cum să scap de timiditate.
O să povestesc şi altă istorie, cum mi-am zis ȋn gând la un moment dat: „băi, mai  ȋncerc o dată, hai să văd ce iese...poate...”.
M-am trezit prea târziu, ȋntr-un montagne russe, care m-a aruncat ca un cal nărăvaş peste gard, fără să se ȋntrebe cum o să ȋmi fie, dacă o să cad sau nu, pe moale.
Să nu scriu cu dulcegării? Cum să faci asta, când tu ȋţi tratezi vânătăile de pe fund? Pe de altă parte, I’m not the right person for sweet things. L-am ȋntrebat zilele trecute pe un tip dacă vrea să meargă cu mine undeva. A stat un pic pe gânduri şi a spus cinstit: „Nu ştiu ce să zic...pari cam vanilla”. M-a pufnit râsul: dacă m-ar fi ȋntrebat, nu aş fi zis niciodată despre mine că-s vanilla, dar cum nu a ȋntrebat, am lăsat-o fix cum a picat. Nici măcar nu-mi place vanilia. I’m more the chocolate kind of girl: bitter and with a slight promise of sweetness; only if you taste me long enough. Mă rog, nu la deserturi făcea domnia să referire, dar deja se lungeşte prea tare povestea.
„Iancu, să nu-mi scrii cu dulcegării”. Nu scriu cu dulcegării, Dane, că nu le ştiu gustul.
Pentru mine, iubirea e o floare de in, sau un ciuline din stepa de lângă Dropia, e un licurici ȋn noapte, un pescăruş ȋn picaj spre valuri, sau o tipsie din argint ȋn medina din Marrakech. Iubirea mea urlă sau tace apăsător, dar nu ştie a vorbi calm, iubirea mea mi-a mirosit aspru a mosc şi a praf uscat care ţi se lipeşte de bocanci, a trup excitat, mi-a tunat ȋn geam şi mi-a fulgerat orizontal peste cerul sub care ne plimbam amândoi, eu arzând să-l iau de mână, el spunându-mi voalat că nu despre asta este vorba, eu prefăcându-mă că sunt de acord, dar dorindu-mi orice altceva, mai ales să ȋl iau măcar o dată de mână.
E prea dulcag dacă ȋţi scriu despre asta? A rămas unul dintre visele de la care mi-am luat adio: să mă plimb măcar o dată de mână cu băiatul căruia i-am făcut o poveste. Doamne cât de de frumoasă este povestea aia...
Se spune că un vis care a devenit realitate, e un vis care a trădat. Nu aş avea o problemă cu asta. M-am obişnuit atât de tare cu trădările, ȋncât aş mai putea să ȋndur şi trădarea unui vis care-mi devine realitate.
E prea dulceag Dane, sau scriu ca şi până acum despre futaiurile aspre care ascund cuvinte prea multe şi tăceri, deopotrivă, despre gustul lui sălciu şi fierbinte pe care mă strădui să nu-l uit? Cum e mai bine? Să-i povestesc palmele ȋncleştate pe coapsele mele şi tăcerea absurdă din urechea mea dreaptă? Habar nu am.
Poate voi, poeţii adevăraţi ştiţi să scrieţi mai bine despre iubire. Pentru mine, a ȋnsemnat puţin, extrem de puţin: poveşti scrise ȋn noapte şi vise care nu trădează.

No comments:

Post a Comment