Friday, March 30, 2018

POVESTE CU CORSET


De când cu tine, mai sap şi eu printre amintiri; ȋmi place să fac asta. Îmi amintesc poveşti, le scutur de praf. Parcă mă redescopăr cumva.
Fiecare poveste are povestea ei, ştii nu? Păcat că nu avem fiecare dintre noi pe cineva să ne scrie poveştile.
Mai taci! Nu te mai alinta atât. Tu scrii poveşti!
Da, aşa este, scriu...doar că pe a mea nu are cine să o scrie şi nu cred că-mi place prea tare. Asta ziceam. Atât, că mi-ar plăcea să-mi dictez povestea.
O să te descos ȋntr-o bună zi să-ţi aflu eu povestea şi poate o să o scriu chiar eu, cine ştie? Până atunci pot să-ţi spun ce imagine mi-a venit ȋn minte când am spus asta. Am văzut un corset din mătase, un corset cu şiret. Eu trăgeam de un capăt al şiretului şi la celălalt capăt erai tu.
Mi-a plăcut imaginea asta cu mine la un capăt de şnur, de corset, de piele, habar n-am. Cred că am să visez la noapte rochii din mătase şi corsete cu şnur. Şi totuşi, eu despre ce scriu acum? Despre poveşti cu corset? Sau despre şireturi cu poveşti? M? Ia spune-mi...
Scrie Andree. Scrie. Scrie despre ce vrei tu, doar să scrii şi despre corpul din corset! Despre ăla nu scrii? Îl scoţi din schemă?
Nu, despre ăla nu scriu, pentru că nu suntem prea prieteni, eu şi corpul din corset...
Păi de ce nu eşti? Într-o lume ideală ţi-aş fi spus că dacă tu nu eşti, să mă laşi pe mine să fiu, să ne faci cunoştinţă, apoi să ne laşi, iar tu...să fii o simplă privitoare din afară.
Într-o lume ideală, da, v-aş fi făcut cunoştinţă şi eu m-aş fi uitat la voi, cu gelozie, poate. Poate te-aş fi ȋnvăţat unde să o atingi şi cum, unde ȋi place să fie sărutată uşor, pe clavicula stângă, te-aş fi ȋnvăţat să-i sufli cald, uşor, pe omoplat şi cum să o muşti de ceafă, suficient de tare cât să-i placă. În lumea asta a mea ideal de imperfectă aş vrea să te ȋmprietenesc cu povestea mea, să te las să tragi de şnurul de la spate până ajungi la mine. Aş vrea să te ȋnvăţ cum să ȋnfăşori şnurul ăla pe deget şi cum să-l faci fundă pe care să mi-o prinzi ȋn păr, sau cu care să mă legi de tabliul dantelat al patului. În lumea asta imperfect de ideală, o să te las să-mi scrii povestea, poate. E mai mult decât am să ȋţi dau.
Aş vrea să ies cu tine odată la un apus de soare, ştii? Partea proastă e că o să te decizi greu să vii cu mine, iar dacă trece timpul o să uiţi că trebuie să te decizi.
Şi te temi că dacă mă mai ȋntrebi din când ȋn când o să zic da?
Nu ştiu. Poate. Mai spune-mi...mai spune-mi ce ţi-ar plăcea să vezi, dacă ȋn lumea aia a ta ideală ai sta pe scaun lângă perete şi te-ai uita?
Mi-ar plăcea să o văd cum ȋşi lasă părul ȋncolăcit pe degetele tale care trag uşor până şuviţele alunecă de pe degete şi cum se uită la tine prin ochii ȋntredeschişi, cum ȋşi lasă corsetul cu şnur să-ţi cadă la picioare, ofrandă şi ȋnfrângere. Şi mi-ar mai plăcea să văd cum degetele ei ȋţi zgârie beregata. Ăsta e un clişeu la mine. Îmi place să-l văd, aproape la fel de tare cum ȋmi place să simt pielea caldă strângându-mi-se sub unghii. Mi-ar plăcea să aud ȋnvălmăşeala de nume şoptite fără sens şi logică, fără noimă şi aer. Într-o lume ideală, aş sta cuminte pe scaunul de lângă perete şi te-aş ajuta să-i deznozi şiretul de la corset. Până atunci, o să te ajut să-i scrii povestea, sau măcar o să ȋţi aşez o foaie ȋn faţă şi o să ȋţi umplu stiloul cu cerneală.


No comments:

Post a Comment