Tuesday, March 13, 2018

NEVER WALK ALONE


Nu mai ştiu cum, din una ȋn alta, zilele astea, m-am ȋntors la You’ll Never Walk Alone”, una dintre treburile alea mici şi aparent nesemnificative care ȋţi ţin minţile adunate atunci când ȋţi e mai de rahat.
Mă gândeam eu aşa, mergând aiurea pe străzi, care sunt chestiile care mă motivează? Există, de fapt, aşa ceva? Faci lucrurile că trebuie, că nu ai de ales, că nu ştii alt drum, sau ţi-e frică, de drumul nou, sau de ăla vechi, uneori. Le faci pentru că te bucură, pentru că ȋţi oferă un oarecare prestigiu, fie ȋn bula ta, fie ȋn Univers? Le faci de foame? Le faci ca să fugi de tine, sau ca să te găseşti? Există, de fapt, conceptul de motivator? Mi se pare doar un rahat răsfiert. Te poate motiva cineva sau ceva din exterior, sau cheile imperiului sunt doar la tine?
„You’ll Never Walk Alone”, ca să fiu sinceră, la vremea aia nu-mi era motivator, nici măcar nu auzeam versurile. Era paiul de care se agăţa ȋnecatul. Simţeam energia aia uriaşă emanată de stadion şi ȋncercam să mă las dusă de ea. Versurile i le-am auzit mult mai târziu.
Mi-a plăcut că deşi, ȋn esenţă exprimă acelaşi rahat ca orice discurs motivator de două ore şi pe care dai o căruţă de bani, e concis şi poetic. Ţine capu’ sus când treci prin furtună, dă-o dreq că nu poa’ să ţină la infinit, luminiţa de la capătul tunelului bla, bla şi mereu o să te ţină cineva de mână ca să ieşi de acolo. Fair enough?
Cam tot ȋn perioada cântecului, am mai avut un pai de care m-am agăţat. Zile şi nopţi infernale, unele după altele, am inventat reţete de prăjituri.
La momentul respectiv nu aveam cum să le notez. Partea proastă era că trebuia să le tot repet ca să nu le uit, partea bună era că dacă nu le aveam scrise, aveam posibilitatea să le fac mereu up grade, să fie şi mai mişto şi mai bune, şi mai şi decât orice se mai văzse până atunci. Sunt destul de bătută ȋn cap câteodată, adică dacă aşa scrie, aşa tre’ să fie şi nu altcumva şi era mişto că aveam posibilitatea să le schimb.
De ce fix prăjituri, nu aş şti să spun, pentru că ȋn general nu fac dulciuri. Am „făcut” atunci cât pentru şapte vieţi. Mă şi vedeam cum se termină toate şi ajung acasă şi ȋntr-o săptămână, maxim două o să mă apuc să gătesc, să mănânce toţi prietenii mei şi pe urmă, poate ȋmi deschid şi o mică, foarte mică, bucătărie cu public unde să nu fac decât paste şi prăjiturile alea inventate. Îmi era şi teamă să mă gândesc că e posibil ca asta să nu se ȋntâmple niciodată. Simţeam că dacă nu gândesc aşa nu o să mai ies niciodată la lumină. Asta ȋmi ţinea minţile adunate.
Când eram puştoaică şi mai ales ȋn anul când am stat acasă pentru că am picat la facultate aveam vreo două cărţi pe care le-am tot recitit obsesiv, deşi ȋn mod normal nu fac asta. Atunci, aveam nevoie fix de atât, ca să mai duc ȋncă o zi, până ce următoarea urma să ȋnsemne orice altceva decât Medgidia.
Nu mai ştiu de unde ȋncepusem şi unde aş fi vrut să ajung. Ideea este că am ascultat ȋntr-o zi stând ȋn soare „You’ll Never Walk Alone” şi fix ȋn clipa aia am simţit că mă pot duce oriunde, să fac orice şi ar fi fost vai de muritorul care mi s-ar fi pus ȋn drum. Câteodată, exact atât de puţin ȋţi trebuie.


No comments:

Post a Comment