Monday, February 26, 2018

DARE DE SEAMĂ

M-am aşezat la scris pornită să povestesc despre Call Me by Your Name”.
A trecut ceva timp de când l-am văzut, e drept, dar de multă vreme nu am mai văzut un film care să ȋmi ȋntoarcă sistemul pe dos ȋn asemea hal. Cu toate imperfecţiunile lui, sau poate şi din acest motiv, filmul ăsta e o minune.
Nu o să mă apuc să sar cu citate din el, pentru că deja sunt pline toate gardurile. Vreau doar să spun că e o lecţie de la cap la coadă: lecţie de montaj, lumină, coloană sonoră, poezie, parenting şi mai ales, este o lecţie de iubire cum de mult nu am mai văzut.
Fără să aibă ceva ostentativ, fără să forţeze, uşor ca o adiere de poezie, este o lecţie de iubire şi fineţe. Mi-a plăcut fiecare secundă din el şi am revăzut bucăţi ȋntregi noaptea când nu puteam dormi.
Poate nu este uşor digerabil pentru toată lumea, dar cred că dacă ȋţi ţii mintea deschisă, soft ca şi filmul, poţi ȋnvăţa ceva, oricine ai fi.
În timp ce mă gândeam ce şi cum să scriu despre Call Me by Your Name” şi nimic nu părea să ducă ȋn direcţia bună, sau să povestească despre ce este vorba, măcar cât de cât aproape de realitate, mi-am amintit despre lecţiile mele de iubire, alea pe care le primesc ȋn fiecare zi. Fără să fie montate pe vreun soundtrack, fără să fie nominalizate la vreun premiu, sunt. Atât. Sunt.
Nu cred ȋn zen-ul şi ȋn bunătatea duse la extreme, nu cred ȋn extreme ȋn general. Cred ȋn bitchoşenia karmei şi ȋn iubirea prietenilor, ȋn lucruri care se aşează pe căi numai de ele ştiute şi ȋnţelese, ȋn lecţii şi lipsa ȋntâmplării, ȋn lucruri pământene şi rostite cu plinătate. Cred cu naivitate că dacă ȋmi promiţi că nu o să mă laşi să mă duc la fund o să te ţii de cuvânt, iar eu voi intra ȋn apă, deşi mi-e frică de mor, tocmai pentru că mi-ai promis. Şi te cred. Dacă mă „scapi” printre degete, vei fi scăpat şi tu la rândul tău, aşa cum şi eu voi fi „scăpată” la rândul meu, ȋntr-un fel sau altul pentru tot rahatul mâncat de voie sau fără de voie.
Se apropie ziua mea şi nu am stare, am doar stări and I hate that, pentru că nu-mi place să fiu volatilă şi vreau să ştiu că mă bazez pe zâmbetul meu şi peste cinci minute. Iar sunt ȋn perioada aia din an când nu ştiu să spun câţi ani am şi toate ȋn jurul meu par a fi un carusel. Dincolo de culori şi lumini mă ia ameţeala. Mi-e frică, parcă, mai mult ca niciodată şi cred, mai tare ca oricând, ȋn mărunţişuri, ȋn oameni, ȋn poveşti, ȋn bine.
Să dea naiba dacă pricep ce văd la mine, unii de douăzeci de ani, alţii de mai mult timp de atât, cică asta nici n-ar fi treaba mea, dar ȋi găsesc mereu acolo. Îmi trec toate până la urmă: iubiri, nervi, fericiri, zâmbete sau lacrimi, aprind lumina, sting lumina şi mereu e acolo o mână ȋntinsă. Orice aş face găsesc un vârf de bocanc (sau de stiletto), gata să mă pocnească ȋn fund pentru un crestinesc restart, un şerveţel pentru desele momente când bocesc, aparent fără motiv, un ţipăt, o tăcere bine plasată pe poziţie viitoare, ca la fotbal, mâna aia ȋntinsă care mă ȋndeamnă să intru ȋn apă şi care ştiu că nu o să plece nicăieri.
Am ȋnceput de la una şi am dat ȋn alta, da’ nu contează. Cred ȋn prieteni şi tot o poezie despre iubire e şi viaţa asta de zi cu zi. Uneori are metrica mai strâmbă şi rima albă, tre’ să te chinui să o vezi, dar e acolo.
Se rotunjeşte ȋn curând unul dintre cei mai grei ani pe care i-am trăit până acum. Culmea, de data asta, ȋn afară de un genunchi bulit rău nu am fost bolnavă, dar a fost greu de tristeţe, de dezorientare, de frică, de pustiu, de lacrimi şi râs forţat, de neȋnţelegere, de oameni care au ales să se evapore, de puncte cardinale care nu erau acolo, de lucruri spuse fără să fie crezute, de oameni pe care a trebuit să ȋi las să plece. Habar nu am cum am ieşit la liman, sau dacă am ieşit. Ştiu doar că m-am lăsat şi ȋncă mă mai las ţinută la suprafaţa apei de iubirea câtorva oameni. Ăia care se enervează şi ţipă, dar nu pleacă, ăia care ȋmi fac morală, dar mă ţin mereu de mână.
Se apropie ziua mea, aia fără zi, şi se rotunjeşte un an ȋn care am trăit parcă mai multe decât ȋn toţi anii de până acum, ȋn care mi-a fost deopotrivă catifea şi şmirghel şi primul an ȋn care mi-am recunoscut deschis că urăsc. A fost al naibii de greu să fac asta, dar pe urmă mi-a fost o uşurare absolut abisală. Băi frate, eu chiar ȋi urăsc pe oamenii ăia, ȋi dispreţuiesc şi mi-e silă. Nu-mi pare rău că mi-au fost, pentru că am ȋnvăţat ceva şi de acolo, cu toată durerea şi strâmbătatea pe care mi le-au adus. Am renunţat la politically correctness-ul pe care ȋl afişam fără să-l cred şi odată cu renunţarea la ipocrizia asta, am mai deschis o uşă către mine.
Mi-am pus Diana Krall şi scriu, aproape fără să realizez, o dare de seamă. Mă gândeam, inevitabil, la câteva dintre replicile din filmul de care spuneam; poate cea mai cunoscută, cea care a ajuns cel mai uşor la toată lumea sună aşa: „In your place, if there is pain, nurse it, and if there is a flame, don't snuff it out, don't be brutal with it. Withdrawal can be a terrible thing when it keeps us awake at night, and watching others forget us sooner than we'd want to be forgotten is no better. We rip out so much of ourselves to be cured of things faster than we should that we go bankrupt by the age of thirty and have less to offer each time we start with someone new. But to feel nothing so as not to feel anything—what a waste!” 
Pfff, de-ar fi avut cine să-mi tragă două după ceafă acum douăzeci de ani şi să-mi fi spus asta.
Acum, vorba aia, you can’t unscramble scrambled eggs, dar mă gândeam cu oareşcare amărăciune la toate momentele când am smuls (mai ales oameni), crezând că aşa curăţ rana ca să o vindec mai repede, mai uşor. Aiurea, ce prostie colosală.
Termin darea de seamă de unde am ȋnceput-o, de la „Call Me by Your Name”, de la poezia asta a dracu’ de subtilă şi grea care e viaţa. Şi dacă ar fi să rezum anul ăsta din viaţa mea – totuşi e o dare de seamă – cred că cel mai mult am ȋnvăţat să las să mă doară.

No comments:

Post a Comment