Tuesday, July 18, 2017

JONATHAN LIVINGSTON ŞI CUVINTELE

De ce scrii atât de rar? De ce nu ai mai scris nimic de la o vreme? Eşti nefercită? Eşti tristă? Te-ai gândit să iei o pauză? Ce e cu tine? S-a ȋntâmplat ceva?
Nu. Pur şi simplu, nu am mai avut nimic de ȋmpărtăşit. Niciun cuvânt, fie el simplu sau nu, nu şi-a mai găsit drumul spre afară. Le-am oprit pe toate pentru mine, pentru că nu mai aveau mesaje atârnate de aripi.
Mă uit la Jonathan Livingston, pescăruşul care-mi vine uneori la geam şi-i văd atârnate de aripi trene de cuvinte. Ăsta e şi motivul pentru care ȋl ȋntreb mereu dacă duce sau aduce veşti, ca să ştiu dacă undeva, pe o pană mai e loc şi pentru ceva de la mine. Jonathan nu e curier, nu se ocupă cu mărunţişuri de genul ăsta, dar pentru că suntem oarecum prieteni, ȋmi permit să mai abuzez uneori de bunătatea lui.
Când ȋmi zice că duce mesaje, ȋi şoptesc repede ce am de zis, pentru cine, şi pleacă fuguţa ȋn zbor. Nu i-am cerut niciodată confirmare de primire. Am zis că e mai bine aşa; mai puţin stres pentru mine, mai puţină muncă pentru el.
Jonathan pleacă dimineaţa cu trena lui de cuvinte, iar eu nu mai am acum alte cuvinte de spus. Îmi ţes mantie din ele; asta ar fi varianta frumoasă, de zis lumii. De fapt, ca să fiu sinceră, le reȋnvăţ.
Jonathan a venit cu ideea să fac asta, să ȋmi reȋnvăţ cuvintele din vocabular ca un şcolar sârguincios din clasele primare. Am un carneţel frumos liniat, un fel de repertoar, ȋn care le rescriu cu liniuţă de la capăt şi ȋl reȋnvăţ pe fiecare, cu sensuri şi lumini noi, cu mirosuri şi culori noi, le şterg de praf şi le lustruiesc.
Le-am pierdut luciul spunând atât de mult timp lucruri care nu au fost ȋnţelese, desenând cu ele arabescuri de lumină pe obloanele oarbe ale unor geamuri care ȋmi erau pe veci ȋnchise.
Le ȋnvăţ din nou definiţiile, sensurile proprii, precum şi pe cele figurate. Îmi fac propriul DEX şi mă visez creatoarea Dicţionarului meu Khazar.
Mă ȋntreba un tip acum ceva timp de ce scriu. I-am zis că este o terapie alternativă, care m-a ţinut departe de porţile balamucului. A ȋnceput să râdă: Ar trebui să ȋncerc şi eu terapia asta alternativă a ta, a zis. Pare mai ieftină decât cox-ul meu. Vezi dacă te ascultă, i-am răspuns eu.
Cuvintele mele s-au domesticit prea tare de la o vreme, asta este o altă problemă. Şi-au pierdut tremurul superb al crupei, freamătul nărilor şi bătaia ȋn vânt a coamei. Poate dacă le las un timp libere, se vor sălbătici din nou. M-am ȋntrebat la un moment dat dacă le pun eu căluş şi cătuşe, dacă am biciul ȋn mână. Nu-l am; mă prefac doar şi ele m-au crezut, blegele, dar nu ar fi singurele care m-au crezut mai de speriat decât sunt de fapt.
Îi spun lui Jonathan ce mesaj să ducă şi uneori nici măcar nu-i spun pentru cine este. Mă gândesc că poate, el ştie mai bine decât mine unde trebuie să ajungă cuvintele alea. Mă aude cum le zic, cu ce voce, se uită ȋn ochii mei şi ştie. Până la urmă, eu se pare că am dat-o ȋn bară de fiecare dată; ce motiv aş avea să cred că el nu ştie mai bine decât mine?
Până vine Jonatan data viitoare – niciodată nu ştiu când va fi asta - eu scriu frumos cuvinte ȋn caiet, cât pot eu de citeţ, le inventez definiţii şi nuanţe şi le pun aripi ȋn loc de accente pe silabe.
Suflu uşor peste ele şi aştept să prindă viaţă.
Stau cu o ţigară care mi se fumează singură ȋntre degete şi aştept să vină Jonathan să-mi spună că aduce veşti. Până acum asta nu s-a ȋntâmplat niciodată, dar nu mă supăr pe el. Ştiu că va veni şi asta ȋntr-o zi. Stau aplecată peste caietul meu şi fac exerciţii de scriere, exerciţii de vorbire. Rostestesc cuvintele ca şi cum atunci ar fi prima dată, ca şi cum aş face din nou dragoste prima dată şi reȋnvăţ anatomia relaţiei mele cu ele.
Uneori, după ce pescăruşul pleacă, ȋmi mai rămâne pe pervaz ca un fulg, câte un cuvânt care rămâne ȋn urma lui. Nu cred că-l pierde. Îl lasă să cadă intenţionat, ca pe un dar pentru mine, mă ȋnvaţă din nou daruri şi cuvinte. Dacă pun cap la cap cuvintele alea pot scrie poveşti noi.
Aş fi vrut să mă ajute să scriu o poveste cu o lună şi o stea, dar mi-a zis că nu o ştie. Ştie o poveste cu un tip pe o stea. Atât.
Jonathan, l-am certat, povestea Micului Prinţ a fost scrisă demult, vreau povestea mea, şi nici nu avem noi atâtea cuvinte. Dacă laşi pe fiecare pervaz să-ţi cadă câte un cuvânt, nu o să se mai ȋnţeleagă nimic din mesajele pe care le ai de dus.
Mi-a zis să nu-mi fac eu griji pentru asta, că ştie el mai bine ce are de făcut. Eu să-mi văd de treabă şi să reȋnvăţ cuvinte, că asta e mai important. Mi-a mai zis şi să fiu foarte atentă cum le scriu, la caligrafie şi mai ales la ordine, că şi asta este foarte, foarte important. Data viitoare o să-l ȋntreb şi de ce.

Până atunci, ȋmi fumez ţigările la geam şi reinventez cuvinte, ȋncercând să scriu o poveste cu o lună şi o stea. Nu ştiu ce nume o să-i pun. Nu m-am gândit ȋncă.

No comments:

Post a Comment