Wednesday, June 14, 2017

RUNAWAY TRAIN

pe lângă terasament, ȋn goana trenului, se pierdeau sate cu nume ciudate, cum nu mai auzisem niciodată.
le rosteam numele de câteva ori la rând, cu ochii ȋnchişi peste rândurile care mi se mişcau ȋn cartea de pe genunchi.
nu cred că ȋncercam să le reţin; doar vroiam să le găsesc un sens, să le ȋnţeleg numele, să le leg de ceva.
vedeam mici bodegi atârnate, crescute ca nişte negi de fruntea gărilor ȋn care trenul nu oprea niciodată.
unele dintre ele mi s-au părut de-a dreptu cochete, cu mici mese şi jardiniere cu muşcate roşii, feţe de masă ȋn carouri şi bătrâneii atemporali, atârnaţi de veşnica bere.
mereu, când ridicam ochii din carte, pe lângă calea ferată alerga câte un mânz, ȋndepărtânu-se de mama lui.
ȋi urmăream, o vreme, coama ȋn vânt, arcul ȋntins al tendoanelor, atât cât se putea zări peste bălăriile ȋnalte crescute după ultimele ploi.
alergau ȋn urma nălucilor de tren care li se scurgeau prin faţa ochilor, fără ca boturile lor deschise să se sature cu aerul ȋnfulecat ȋn gol.
pe bancheta din faţă, două femei, probabil rude, şi-au mestecat senvişurile ȋnvelite ȋn şerveţele albe, o veşnicie.
mi s-a părut că timpul stă ȋn loc, că senvişurile sunt fermecate şi nu se vor mai termina niciodată.
mestecau ritmat, sincron, muşcând ȋn acelaşi timp o nouă ȋmbucătură, cu aceeaşi aplecare uşoară a capului, fără să-şi ridice mâinile.
ridicam din când ȋn când ochii din carte, cam la fiecare zece pagini şi le regăseam de fiecare dată la fel, cu ochii pierduţi ȋn gol, mestecând ȋn acelaşi ritm mirosul de castravete crud care li se strecura printre buzele strânse.
la fiecare staţie un călugăr bătrân ȋşi vântura pe lângă mine mirosul greu de tămâie stătută şi lumânări.
ȋl vedeam cum coboară ȋn fiecare staţie şi se aşează fix pe prima bancă roşie din plastic, cu mâinile sprijinite, parcă levitând, mereu pe punctul de a se ȋmpinge ȋn mâini şi a sări ȋn tren la primul şuier.
mă uitam hipnotizată la ilicul lui ȋmpletit din lână neagră şi când am coborât din tren să fumez o ţigară, am vrut să mă duc la el, să-l ȋntreb.
am vrut să-l întreb cum să fac.
mi-am amintit că mi-a spus cineva, odată, ȋntr-o viață care a trecut atât de repede, că parcă nici nu a fost a mea, că e ok să nu ai răspunsuri la toate întrebările.
aş fi vrut totuși să-l ȋntreb, poate ar fi știut să-mi spună, în trenul ăla care își scurgea lent măruntaiele către nord, eu cum fac să-mi şterg din vârfurile degetelor urmele trăsăturilor tale.
am strivit ţigara cu ciudă ȋn coşul de pe peron şi am urcat ȋnapoi ȋn tren.
nu ştiu dacă mi-a fost prea ruşine, sau prea verde de la colinele pe care tocmai le traversasem.
nu ştiu dacă mi-a fost prea castravete din senvişurile vecinelor de vagon, sau prea R’n’B din căştile mulatrului de alături.
poate ȋmi era prea tren, sau prea ilic negru din lână.
poate prea cartea din poală, sau poate prea scrânciobul verde pe care ştiam că am să-l revăd ȋn miros de tei.
poate mi-era prea miros de tămâie şi lumânări sau poate chiar e ok să nu ai răspuns la toate ȋntrebările şi eu voi rămâne mereu să-mi mângâi toţi bărbaţii de acum ȋnainte cu aceleaşi amprente pe care mi le-ai tatuat tu ȋn vârfurile degetelor.

No comments:

Post a Comment