Wednesday, April 20, 2016

DEAL?

Mi l-ai stricat. De fapt, mi l-ai lăsat numai iubire pentru tine şi răni. Eu ce să fac acum? Cum să fac? Să-mi iau pansamentele şi să i le pun lui? Nu pot. Nu am cum, pentru că mi s-au lipit bandajele de răni şi dacă trag de ele văd carnea vie, roz de dedesubt; le aştept să cadă singure; e singura cale pe care o am. Numai că vezi, tu mi l-ai aruncat în faţă fix acum şi eu nu am cum să îl vindec. Nu am cum, pentru că rană pe rană nu înseamnă vindecare; înseamnă doar o rană mai mare. Înseamnă doar că o să ne îmbolnăvim amândoi mai tare.
O să îl iau şi o să îl pun resemnată în cămara mea, pe raft, etichetat frumos, „potenţială poveste de iubire moartă înainte de a începe”. Uneori, o să mai desfac capacul şi o să mai inspir aerul ăla, pe care îl bănuiesc, pe care îl ştiu din altă viaţă şi care nu poate prinde contur, nici trup, nici forţă. O să mă mai uit din când în când pe raft şi o să-mi lipesc buzele de borcanul ăla cu miros de vânt şi soare, o să-mi înghit cu greu nodul din gât şi o să-mi spun ca de fiecare dată: „Eh, nu a fost sa fie. Nici de data asta”.
Tu nu ştiu ce faci. Habar nu am cum arată cămara ta. Sper din toată inima că raftul tău cu „potenţiale” e mai gol decât al meu. Ar fi păcat să fie altfel. Eşti atât de frumoasă şi borcanele alea dor atât de tare, atârnă, zgurmă; mi-ar părea rău să-ţi întunece privirea. Parcă nu meriti. Nu merită nimeni să aibă atâtea borcane cu amar.
A fost un moment, acum câţiva ani, când mi-am promis că atunci când o să pot, dacă o să mai pot vreodată, o să intru în cămară şi o să mătur tot, o să fac ţăndări toate borcanele alea, şi o să pun în locul lor oglinzi, să mă văd cu adevărat, să nu mă mai uit pe mine, să mă reînvăţ por cu por. Când am ajuns acasă am uitat; mi-a pierit curajul, apoi nu am mai ştiut cum să fac. Şi le tot strâng...mă uit la ele şi-mi spun: „Oh, I’m such a keeper” şi insist, insist, dar nu vindec nimic. Nu ştiu cum să fac.
Mă uitam serile trecute la o fotografie de-a ta şi mă gândeam că poate reuşesc să ajung cumva până la tine să-ţi spun, să-ţi povestesc, să te învăţ tot ce ştiu, cum să nu faci niciodată, să râdem amândouă, să te ascult povestindu-mi cum e să te iubească cineva în felul ăla.
E doar o altă scriere patetică, sau e doar un gând care mi-a trecut acum prin minte, un gând pe care de fapt, nu-l vreau şi-l vomit pe hârtia asta docila.
Nu am glumit când am spus că aş vrea să te cunosc. Te ştiu de la prima mea iubire. Ne-am cunoscut de-o părere, te urmăresc pas cu pas de ani mulţi şi nu reuşesc să-ţi prind decât zâmbetul ăla minunat şi jucăuş pe care îl ai în colţul buzelor. Zâmbetul ăla care arde suflete.
Îmi placi măi fată. Îmi placi tare şi aş vrea să te rog, poate cine ştie, data viitoare îi laşi mai puţine răni. Poate data viitoare îmi va sta în puteri să-l repar.

No comments:

Post a Comment