Monday, January 11, 2016

THE PAST TENSE

Îmi spune un prieten: „scrie ceva pentru mine marţea viitoare”. Păi şi cam ce să scriu eu pentru tine ? Nu zic asta pentru că nu ne-am mai văzut de-o grămadă de timp, dar eu nu scriu la cerere, nu „primesc comenzi” ca la cofetărie. „De ce trecutul e trecut, dacă nu trece niciodată, despre asta să-mi scrii”. Hmmm, să purcedem, zic.
Habar nu am de ce nu trece trecutul, nu ştiu ce personalitate are trecutul fiecărui om, dar dacă m-ar întreba cineva, noroc că nu mă întreabă, trecutul este doar denumirea generică pe care o primesc timpurile gramaticale, pentru a delimita cronologia unor acţiuni pe axa timpului.
Trecutul nu trece, pentru că este fratele tău geamăn (dacă nu am fost suficient de puerilă, insist), de fapt eşti chiar tu însuţi, este ăla care te sâcâie şi-ţi fute sistemul în mod constant şi în acelaşi timp este cel care îţi întinde mâna să te scoată din rahat, că nu degeaba s-a inventat vorba aia cu lecţiile trecutului, este varianta ta tatuată, cea care poartă toate cicatricele şi semnele a tot ceea ce ai fost tu cândva. Trecutul nu trece. Punct. A te aştepta ca lucrurile să fie altfel mi se pare o naivitate fără margini care nu are alt rol decât să te macine, să nu te lase să fii om întreg, care te umple de vină şi de frică.
Trecutul este individul care se bagă în faţa ta când încerci să te uiţi în oglindă şi vrei să te priveşti în ochi. Trecutul nu trece decât dacă te lobotomezi, şi atunci dispari tu, trecutul tău rămâne, în amintirea celorlalţi. Ca să-l faci să „treacă” fă bine şi ia-l de mână, mângâie-l pe frunte şi iubeşte-l. Măcar nu mai fiţi duşmani. Altă cale nu văd. Nu mi-a mers nici când l-am urât, nici când ne-am luptat, nici când am vrut să-i dau în cap. Am obosit înaintea lui, fără să am măcar vreo şansă de reuşită şi tare greu am înţeles asta.
Asumă-ţi-l. Exact ca pe un tatuaj, ca să revin la comparaţia de mai sus. Când ai făcut ceva te-ai tatuat pe vecie cu acţiunea respectivă, cu oamenii pe care i-ai iubit. Poţi să mai scoţi tatuajul ăla? Desigur, dar e doar o păcăleală, cicatricile vor fi mereu acolo. O să mai vezi vreodată altceva în oglindă? Evident că nu. Am economisi, cred, o grămadă de energie dacă nu ne-am mai lupta atât de tare cu noi aşteptându-ne să fie altfel tot ceea ce deja nu mai poate fi schimbat.
Şi ce dacă acum nu te mai iubesc, sau vieţile noastre s-au dus dracu fiecare în direcţia ei? O să-mi dispari vreodată de acolo? Lumina pe care mi-ai pus-o şi tu în ochi o să fie vreodată altfel? Nu. Timpul nu vindecă, trecutul nu trece. Asta e cât se poate de clar. Dacă eşti deştept, dar numai dacă eşti foarte foarte deştept, alină şi te face să înţelegi. Don Quijotismele nu au ce căuta într-o viaţă care  - scuzaţi platitudinea – se şterge cu noi la cur.
Pe de altă parte, dacă ar trece, dragul meu, crezi că s-ar schimba ceva?
Dacă ai putea, să zicem, să te întorci în timp eşti sigur că ai vrea cu adevărat să schimbi ceva? Ai vrea să te întorci în timp şi să schimbi clipa aia în care ai ţinut-o în braţe, că despre asta este vorba, ai renunţa la momentul ăla? Mai mult de atât: cu ce l-ai înlocui? Crezi că acum, la douăzeci de ani distanţă, viaţa ta ar fi cu mult mai bună dacă momentul ăla nu s-ar fi întâmplat? Ceva mă face să cred că nu. Dacă a durut? Sunt convinsă că a durut al dracului de tare. Ştiu despre ce vorbeşti. Am şi eu nişte tatuaje d-astea, care încă mă mai dor şi nici nu ştiu de ce am fost atât de idioată încât să mi le fac. Faza mişto e că nu mi s-au întâmplat; le-am căutat cu ochii larg deschişi, m-am dus după ele şi am băgat băţul prin gard să le zgândăr. M-aş întoarce acum în timp să le fac altfel? No Fucking Way. Mă înspăimântă mai tare pustiul care ştiu că ar rămâne în urmă, decât faptul că s-au întâmplat.
Ce ne facem cu măsura cu care judecăm trecutul? De ce nu trece, asta e întrebarea. Doar ca nu vrem să treacă tot. Am vrea, dacă s-ar putea, o poartă, să stăm noi aşa, călare pe gard şi să zicem: asta să treacă, asta, mda, şi asta, asta nu, asta rămâne, la asta mă mai gândesc, să stea un pic în dreapta acolo, unde mai sunt vreo două amintiri...parcă aş vrea să renunţ la ele, dar poate mai bine nu.
Păi ce facem aici şi pe cine vrem să păcălim. Eu sunt convinsă, dragul meu, că dacă ai încerca acum să înţelegi de ce s-au întâmplat toate aceste lucruri şi mai ales dacă ai înţelege de ce ele nu erau posibile de la bun început, doar tu ai fost cel care a vrut să vadă altceva, nu m-ai mai „ameninţa” acum că dai cu motocicleta peste mine.
Ai de grijă wăi zănatecule; să nu-ţi pară rău acum, că m-ai pus să-ţi scriu şi nu ţi-am scris într-o zi de marţi, numa’ aşa de’a naibii ce sunt.
Ţine minte: the past tense cannot be rewritten.

1 comment:

  1. “De ce se cheama trecut, daca nu trece ?” era o nostalgie de-a mea, mi-nu-nea prin care se pot relua legaturi umane peste ani ca si cand ne-am fi intalnit ultima data ieri la amiaz’, si nu acum fix o jumatate de viata.

    Cred ca in fiecare din noi locuieste un Sf. Petru al amintirilor, mai impielitat asa, care se ocupa tatuarea unora, cu reprimarea altora... O sa-l (re)cunosti si tu intr-o zi...

    Mie-mi place mult trecutul asta care nu trece, care re-innoada prietenii amortite si re-aprinde iubiri nerostita...

    Iti multumesc pentru "prajitura" :)
    a+

    ReplyDelete