Tuesday, March 10, 2015

UNDE SE DUC POVEŞTILE CAND SE DUC

Se porneşte de la povestea unei iubiri care nu există. Adică, ea ar putea exista, doar că din varii motive, nu se materializează, sau nu s-a materializat până în momentul ăla. Cred că toţi avem poveşti d-astea care au murit în faşă; a fost un punct de care nu au putut trece. Ce facem cu ele ? Le punem în borcane cu formol pe rafturi şi ne mai uităm din când în când la ele, sau încercăm să le dăm viaţă cumva ?
Până unde este ok să forţezi mâna unei poveşti, cât tragi de ea cu forcepsul, pentru a o face să se întâmple?
Se spune că dacă vrei ceva trebuie să urmăreşti scopul acela până în pânzele albe, dar este în regulă să creezi o situaţie artificială, numai de dragul poveştii?
Nu sunt de acord nici să laşi lucrurile să îşi urmeze mişcarea browniană, fără să „intervii” asupra lor, pentru că uneori dacă nu „ghidezi” un pic mâna destinului nu se întâmplă decât un mare rahat.
Eu de fel sunt un personaj fatalist; sunt convinsă că indiferent ce faci nu ajungi decât în punctul în care trebuie să ajungi. Mi-a fost combătută opinia de-a lungul timpului de zeci de ori, dar nu am putut fi convinsă că lucrurile stau altfel. De aici plecând, mereu m-am întrebat dacă poveştile de iubire sunt construite, sau ele pur şi simplu ţi se întâmplă pentru că aşa „e scris”. Adică, e doar o iluzie că ghidezi mâna destinului, sau intervenţia ta e nulă, e doar o mare păcăleală?
Nefiind o persoană care crede în coincidenţe, sunt sigură că mereu există un scop şi o logică în spatele fiecărui lucru care ţi se întâmplă şi a fiecărei persoane pe care o întâlneşti, mă întreb de fiecare dată de ce îmi intersectez drumul cu câte cineva; fie şi numai pentru o zi, o săptămână, sau naiba ştie cât.
Adică eu, îl întâlnesc pe X în urma unui şir de întâmplări mai mult sau mai puţin ortodoxe, iar X, la un moment dat dispare din viaţa mea. Era X marea mea Poveste cu care viaţa doar mi-a dat pe la nas; trebuia să învăţ ceva de la omul ăla; trebuia să-l ţin lângă mine iar eu, în imbecilitatea mea fără margini, l-am lăsat să plece, sau nu?
Dacă stai să desenezi o hartă cu tot ceea ce ţi s-a întâmplat în viaţă în materie de oameni pe care i-ai întâlnit, ai să vezi că ei se împart în trei categorii: cei care au venit şi au rămas, sau dacă nu au rămas ei au rămas urmele pe care le-au lăsat; cei care au venit şi au rămas o bucată bună de vreme, şi-au pus oarecum o amprentă asupra ta - nu ai cum să negi asta şi cei care au venit şi au trecut într-o fracţiune de secundă, practic.
Nu-ţi dai seama prea bine care e treaba cu ei, au fost sau de fapt nu au fost, de ce a trebuit să îi găseşti şi apoi să dispară? Cele mai mari nedumeriri le am în legătură cu persoanele din categoria asta.
Sunt câţiva oameni care, deşi au fost mai mult ca un abur, o impresie de om (nu de Răsărit de Soare), mi-au zguduit sistemul din rădăcini. Care a fost rostul lor? De ce încă mă mai trezesc gândindu-mă la ei, de ce au fost şi în acelaşi timp nu au fost?
A apărut la un moment dat în viaţa mea un tip, pe vremea aia un băiat, pe care l-am văzut o dată. O  singură dată. Apoi, timp de aproape patru ani nu cred că a trecut măcar o zi fără să mă gândesc la el, fără să mă întreb ce a însemnat el şi care i-a fost sensul, pentru că eram şi încă mai sunt convinsă că nu a apărut întâmplător. Într-o bună zi, după ăştia patru ani m-am trezit cu el în faţa ochilor. Mi s-a făcut rău. Atât pot să spun: mi s-a făcut pur şi simplu rău. Nu îmi venea să cred că este acolo, deşi îl aşteptasem, cumva, în fiecare zi. Îl strigasem, îl căutasem.
Nu ştiam nimic despre el şi nici acum nu ştiu, am mai vorbit de câteva ori, am trăit de fiecare dată aceeaşi senzaţie stranie de ardere şi supranatural şi totuşi nu am făcut niciodată nimic să îi schimb traiectoria, să îl întorc din drum. Ştiu sigur că şi el aştepta un semn, pe care eu nu am ştiut, sau nu am putut, sau nu a trebuit să îl dau. Bun, şi atunci, ce căuta el acolo?
La fel ca el mai sunt şi alte personaje pe care le-am trăit cu mai mică intensitate, pe care le-am înţeles şi mai puţin, pe care nu am avut niciodată curajul să le întreb ce caută în viaţa mea şi mai ales, de ce nu s-au oprit din drum.
În ultima vreme personajele de genul ăsta s-au înmulţit. Mă uit în urma lor după ce pleacă, sau plec eu - nu mi-am dat încă seama şi parcă i-am visat pe toţi. Pur şi simplu nu rămâne nimic; un abur, un fum, o impresie de poveste care ar fi trebuit parcă să se nască, dar nu s-a nidat embrionul unde trebuie, cum trebuie.
Pun aburul pe care îl mai prind din urmă într-un borcan, îl aşez pe raft şi nu ştiu cum să îl etichetez, aşa că nu îi mai spun nicicum. Am un întreg dulap care se cheamă „Potenţială Poveste de Iubire Moartă Înainte de a se Naşte”.

1 comment:

  1. Și eu mă gândesc de multe ori la “fata din metrou”, cea pe care o vezi citind o carte sau ascultând muzică și pe care o adaugi lumii tale interioare. O porți cu tine o vreme, apoi o lași să plece mai departe. Uneori suferi ca și cum ai fi fost parasit, iar alteori o vezi cum se destramă și dispare. Din când în când te așezi pe bordura imaginației și te întrebi: oare eu pentru cine am fost “băiatul din metrou”?

    ReplyDelete