Tuesday, February 17, 2015

NAVAJO

« Doamne oare de ce mi-e bine, când sunt departe de mine ? » A.M.

Mi-a atras atenţia acest rând, pentru că sunt o persoană care a încercat ambele variante, şi încă ceva la mijloc. Nu mi-e bine nicicum.
Nu mi-e bine departe, pentru că mă uit. Nu are cum să-ţi fie bine lângă uitare. Nu are cum să îţi fie bine când nu ştii cine eşti, când încerci să uiţi şi să te transformi complet fără a mai păstra vreo fărâmă din tine. Nu poţi fi bine când vrei să pleci de lângă tine fără ca măcar să îţi iei la revedere. Nu mi-e bine departe de mine pentru că abia atunci sunt cu adevărat singură. Nu îmi ţine nimic de cald, niciun gând, nicio amintire.
Nu mi-e bine aproape de mine pentru că mă înspăimântă toţi demonii şi neputinţele pe care le ascund. Le ascund mai ales de mine. Ştii cum este când încerci să înghesui un balon într-un cub mult mai mic? Pe undeva scapă, mereu sfidător, până când bubuie din cauza presiunii. Aruncă în aer cubul, iar tu, invariabil te sperii, deşi pe undeva te gândeai că e posibil să se întâmple şi asta.
Am încercat să îmi prelungesc cumva braţele, să mă iau de mână de departe, să nu mă apropii prea mult, dar să mă port în continuare, pe drumul meu. M-am apropiat uneori, doar uneori, suficient cât să mă ajut să sar pârleazul. Nu ţi-e prea bine când te apropii şi ştii, cu spaimă, că poţi vedea mai bine decât oricine, în oglinda dublă a sinelui toată frumuseţea şi toată urâţenia, deopotrivă. Aşa că am fugit.
Am încercat alteori să îmi acopăr sufletul cu un văl, ca un hijab, să mă apropii de el aşa ascuns şi nu prea, cum era, să-l ştiu lângă mine cuminte, decent, smerit. M-am putut apropia doar până i-am văzut ochii, până când luminile din ochii sufletului meu mi-au spus tot ceea ce era de spus. Cu cruzime şi răceală, mi-au povestit tot ceea ce era ascuns sub văl. Şi am fugit iar, strâmb cum fug eu de obicei, ca un om beat.
Am încercat să tac, să nu-mi vorbesc, să nu-mi pun întrebări. M-a asurzit tăcerea. Am încercat să-mi vorbesc, să îmi ţip, să îmi spun poveşti, să îmi şoptesc tandru, iar atunci m-au asurzit propriile mele cuvinte.
Am încercat să scriu, pentru că nu mi se pare prea zgomotoasă aşternerea cernelei pe hârtie, să mă văd de aproape fără să mă privesc în ochi, să mă povestesc mie însămi, într-un mod care să nu îmi adăncească rănile. Abia atunci am reuşit. Doar aşa, cu nesfârşită tandreţe şi precauţii, ca un vânător navajo m-am apropiat de mine şi uneori, am reuşit să mă prind.
Singura capcană în care poţi cădea este a ta. Din capcanele celorlalţi poţi scăpa, dacă nu îţi sudezi, tot tu zăbrele între gânduri şi cer. Toate neputinţele şi fricile se spulberă, nu sub hijab, ci cu viclenia propriilor tale gânduri.
Mereu, undeva, este o potecă, nici prea aproape, nici prea departe, care să ştie a te purta către tine, să nu pârjoleşti totul în urma ta şi mai cu seamă, înaintea ta. Acea potecă nu va fi niciodată suficient de bătătorită sau desţelenită, vei munci mult la ea, dar în primul rând şi cel mai greu este că îţi trebuie răbdare să o dibui.

No comments:

Post a Comment