Tuesday, January 27, 2015

SACADAT II

Deschid ochii cu greu. Pe geam, nu intră decât lumina murdară de iarnă, răpăiala din ferestre şi zgomotul străzii, ca o maşină de spălat cu centrifuga stricată. Unul dintre puţinele avantaje când ai geam la bulvar’ e că ştii cum e vremea înainte să te ridici din pat. Sunetul străzii e mai precis decât un buletin meteo.
Singura mea grijă e dacă mai am timp sau nu să-mi fac o cafea. Probabil iar am dormit mai mult decât e cazul. Întind mâna pe lângă cap şi-mi pipăi ochelarii. Sunt acolo. Mereu. Două lucruri sunt constante în viaţa mea: locul unde-mi pun ochelarii seara şi grija care mă încearcă în fiecare dimineaţă că într-o bună zi nu o să-i găsesc acolo, că cineva, Sfântu’ Duh, a făcut o glumă proastă şi le-a schimbat locul.
Nu-mi dau seama când ajung în baie. Mă spăl mecanic pe dinţi cu gândul la cafeaua pe care, totuşi am timp să o fac.
Termin de fiert cafeaua şi scot ibricul pe geam, să se răcească, să o pot bea până plec, să nu mă mai opăresc şi azi. Zâmbesc prosteşte la gândul că s-ar putea să alunece de pe pervaz la un moment dat şi cineva să-şi înceapă ziua cu cafeaua-n cap. Noroc că nu mai avem porumbei. Era odată unu, cam cealiu săracu’, de-i dădeam mâncare şi într-o zi era să mor de inimă că m-am trezit cu el în bucătărie. Eu m-am speriat, el s-a speriat şi mai tare, dădeam amândoi din aripi ca proştii.
Mă duc în baie râzând de-a binelea şi încep să mă machiez strâmb, miop, fără chef şi talent, dar simt nevoia să îmi dau o faţă cât de cât. Mă îmbrac. Cu hainele de ieri că mi-e prea lene să caut altele. Nu contează, oricum. Plouă în continuare şi maşina de spălat a străzii pare tot mai stricată, „se măreşte aglomeraţia”, îmi zic, e timpul să o întind. Smulg din mers paltonul din cuier, pufăi cu parfum în direcţia uşii de la baie, blestem în gând că-s şi adormită şi chioară, întorc sticluţa spre mine.
Mirosul de portocală se amestecă cu cel al cafelei proaspăt fierte. Mi-e bine şi cald; cad pe gânduri, mă hipnotizează ploaia de afară, în timp ce dosul palmelor, muşcate de frig se revoltă. Închid geamul, mai beau o gură de cafea şi plec. Îmi dau cu ruj în lift, noroc că stau la zece şi e timp destul până jos.
Uit geanta deschisă şi îmi plouă pe cărţi. De parcă ar fi prima dată. În drum spre staţie mă întâlnesc cu aceiaşi doi vecini care cu ochii cârpiţi de somn, dârdâind îmbrăcaţi în pantaloni de casă îşi plimbă câinii. Ne salutăm şi dau să trec mai departe. Unul dintre câini are chef de joacă. Mă aplec din politeţe şi-i ciufulesc laţele din creştet. Se gudură şi ar mai vrea. Trebuie să plec aşa că îl dau uşor cu piciorul din drum, îi zâmbesc lu’ stăpân-su, care atunci pare că mă vede prima dată şi merg mai departe.
La semafor mă stropesc două maşini. Nu mă obosesc să mă scutur de apă. Nu are sens, doar îmi dă prin minte că ar fi trebuit să mai beau măcar o gură de cafea la geam. Îmi scot muzicantu’ din geantă, înfig cu ciudă căştile în urechi. Se face verde, dau să trec şi un bou cât pe ce să mă lovească pe trecerea de pietoni. Presupunând că mi s-ar vedea ochii de sub căciulă plus ochelari, mă uit urât. Îmi închipui că fix d-aia nu mai poate el că mă uit urât şi merg mai departe.
Vântul îmi lipeşte o şuviţă de buze. Încerc să o dau deoparte din mers, dar nu reuşesc; sunt prea multe gesturi pentru mine, aşa că mă opresc pe bordură, numai bine cât să împiedic doi dintre muncitorii care lucrează la blocul de peste drum. Noroc că apucasem să dau drumu’ la muzică aşa că nici măcar nu m-am prefăcut că nu-i aud.
Ajung în staţie şi mă zgribulesc sub o streaşină de Mega Image, măcar să nu mă murez de tot. Văd aceeaşi lume ca în fiecare dimineaţă, ceea ce înseamnă fie că a întârziat autobuzul, fie că nu am întârziat eu.
Mă sui şi mi se aburesc ochelarii. Înjur şi reuşesc să scot o mână dintre două mamaie care cotcodăcesc de zor, ca să-i trag în jos pe nas. Acum măcar văd şi eu ceva. Iau în braţe o bară metalică lipicioasă, pe ochelari mi-au mai rămas două semilune de abur, încerc să respir cu toracele strivit între bară şi o matahală. „Trag în piept aerul jegos de Bucureşti”, încerc să îmi dau seama ce îmi cântă în urechi. Cineva ţipă ascuţit din capătul autobuzului. Nu înţeleg ce vrea şi nici măcar nu încerc.
Ascult. Închid ochii şi ascult.
Mă trezeşte o frână la semafor, oamenii se agită, dar nu mă mai interesează. În curând cobor, şi dacă am un pic de noroc, printre stropii de ploaie se va sui în autobuz băiatul ăla, fără nume, fără zâmbet, care în fiecare dimineaţă mă ţine în braţe fix o staţie.

No comments:

Post a Comment