Tuesday, November 18, 2014

PÂINEA

Bunica făcea cea mai bună pâine din lume.
Aducea de cu seară făina în casă, să aibă timp să se odihnească şi să se încălzească în covata mare din lemn. In preajma fainii se vorbea cu teamă şi respect, în şoaptă. Mirosea curat, uscat, a vară şi grâu copt, a soare, a promisiuni şi înţelepciune.
Când am mai crescut, am învăţat să fac în moliciunea albă urme precum cele lăsate în zăpadă de iepurii de câmp. Le ştergem repede să nu mă vadă bunica cum tulbur liniştea aşternută fin în covată.
După ce o cernea cu ochii mijiţi, se uita aproape matern cum făina se aşterne înapoi cuminte la locul ei. Pregătea plămada caldă, cea care făcea ca peste noapte, făina să se transforme în aluat.
Mă uitam pe furiş pe sub ştergarele puse de bunica deasupra încercând să pândesc, să văd ce minune se petrece acolo, căutam să înţeleg cum se face pâinea pâine. Până la urmă, trebuia să merg la culcare, să amân pe altă dată dezlegarea misterelor.
Bunica se trezea dis de dimineaţă să frământe, să modeleze, să aşeze în tăvi, să lase aluatul la crescut în timp ce ea făcea altă magie, afară la cuptor.
În stânga bucătăriei, afară, era construit un cuptor mare din pământ. Nu-mi pot imagina pâinea aia coaptă niciunde altundeva, nu-mi pot imagina că acel gust ar fi putut veni din altă parte decât de la focul de coceni, de la cuptorul mare de pământ cu o tablă ruginită pusă în loc de uşă.
Mai erau tăvile alea de tinichea înnegrite şi vechi, tăvile alea arse, din tablă ordinară în care se cocea pâine de când e lumea lume.
O parte din aluat, ceea ce era în plus la pâine şi mereu avea bunica grijă să fie, se transforma în pisugei. Nu ştiu de unde ne venise ideea să le spunem aşa, poate pentru că semănau cu nişte pisoi încolăciţi în somn. Pisugeii erau nişte pâinici mici, un fel de cornuri crocante, pe măsura noastră, care mergeau de minune cu laptele crud, proaspăt muls dimieaţa. Tingirile cu pisugei ajungeau ultimele în cuptor, se coceau primele şi dădeau mereu măsura pâinii care avea să fie gata mai târziu.
O să îmi amintesc toată viaţa mirosul copt si rotund care razbatea prin stergarele albe, pâinile aliniate să se răcească în bucătărie, apoi umplând cămara cu mirosul lor, coaja aspră, prima felie tăiată ceremonios de bunicu’, nu înainte de a închina pâinea.
Bunicii mei, tata, nu băgau niciodată cuţitul în pâine înainte de a îi face semnul crucii, înainte de a îi mulţumi şi de a rosti în şoaptă o rugăciune. Bunicu’ ţinea pâinea mare la subsoara, îi zgâria semnul crucii pe vatră, apoi tăia coltucul, pe care ne băteam toţi, norocul, bucuria, simbolul, esenţa pâinii, începutul şi sfârşitul.
Toate copilăriile sunt compuse din esenţe, mirosuri şi culori, amintiri vagi care ţes pânza aia deşirată şi firavă, singura care ne mai inveleşte, care ne mai ţine de cald când e frig în suflete. Copilaria mea nu va putea fi niciodată desparţită de mirosul de pâine caldă, de aluatul moale şi elastic cu aromă înţepătoare de drojdie, de laptele cald, crud, proaspăt muls, de mieunatul pisoilor lângă uşa verandei.



3 comments:

  1. Frumoase cuvinte; eu îmi aduc aminte de bunicile mele doar ca prin vis.
    Mai bine îmi amintesc pâinea făcută de bunicul meu singur; o mare parte din viață, ultima parte, a fost văduv.

    Poate greșesc, dar cred că toți oamenii care fac pâine sunt oameni buni.

    ReplyDelete
  2. Eu imi aduc aminte de mirosul acid al urinei de felina, al celui prietenos al balegii de cal, al mirosului straniu de elefant - m-a prins o data unul cu trompa de mana, bland ca un prieten - de mirosul de haita al lupilor. Mirosurile sunt mortarul amintirilor, le cimenteaza pentru tot restul vietii.

    ReplyDelete