Tuesday, September 30, 2014

NESIMŢIT DE SIMPLU

Uneori, e nesimţit de simplu sa fii fericit.
Te uiţi la farfuria cu paste perfecte cu somon pe care le-ai pregătit, la mulţumirea din ochii persoanei cu care le împarţi şi te întrebi ce naiba ai făcut bun pe lumea asta, de uneori e atât de nesimţit de simplu să fii fericit.
Altădată, stai într-o după amiază de duminică, cum numai pictată ai putea-o înţelege, cu cei mai dragi dintre toţi lângă tine, alegi tort pentru o nuntă şi te gândeşti, în momentul ăla, de linişte şi mulţumire, că aşa trebuie să arate fericirea.
Nu contează că deşi e toamnă, încă mai arde soarele şi te pişcă un pic la faţă. Iei ochelarii de soare ai cuiva de la masă, îi pui peste ochelarii de vedere, înjuri în gând că nu vezi şi tu ca alţi oameni, înjuri în gând chelneriţa care, după ce că nu şi-a notat să-ţi aducă cafea, a apărut într-un final cu o pişoarcă vag cafenie şi fără gust; îţi trece. Stai răsturnat nesimţit în scaun, cu capul sprijinit de spătar, faci ochii roată şi realizezi că sunt toţi acolo, că sunt bine, că râd toţi, că urmeaza să se întâmple o nuntă, că se va naşte un copil.
În clipa în care îţi trec toate astea de-a valma prin minte, te sună mama, să îţi spună fix nimic. Nu conteaza; nu îţi mai pierzi răbdarea cu ea, te bucuri că are cine să te sune, că e încă acolo, că la trei, într-o duminică după amiază te sună să-ţi spună fix nimic. E încă acolo.
Mai iei aşa, într-o doară o linguriţă din prăjiturile care nu au rămas pe lista scurtă pentru tort - pe celelalte le va termina mireasa - mousse de ciocolată şi nici nu mai contează ce. Sunt toţi acolo şi sunt bine. Râd. După toate câte au fost, râd toţi, vorbind nimicuri.
Te gândeşti că într-o zi chiar o sa trebuiască să faci pastele alea. Pofteşti la ele de atâta vreme. Îţi aminteşti că acum ceva timp te-a întrebat cineva dacă ai învăţat să faci paste de la fostul iubit, italianul ăla cu care ai fost. Da de unde. Ai văzut cândva o reţetă pe internet.
Toamna curge mai departe şi în pomul din faţă, care a început să se îngălbenească, să-i cadă frunzle, e atârnată o căsuţă viu colorată, pentru păsări . Are intrarea atât de mică încât te întrebi ce păsări s-ar putea adăposti acolo. Probabil o vrabie mai silfidă. Nu contează, or să se descurce ele cumva.
Uneori, stai în autobuzul ticsit cu oameni rău mirositori şi dintr-o dată la semafor, lânga autobuz apare o maşină cu cineva la care te gândeşti destul de mult în ultima vreme. Nu are cum să te vadă, butonează absent telefonul, autobuzul e aglomerat. Se face verde şi dispare, mergând cumva, în aceeaşi direcţie cu tine. Zâmbeşti; să fie forţa de atracţie a gândului? În coincidenţe nu mai crezi. Nici nu mai contează. Autobuzul e prea lent ca să-l mai prindă la următorul semafor, dar îţi dai seama că fix în clipa aia ai fost fericit. Nici nu mai contează motivele.
Alteori, stai zgribulit în staţie dimineaţa, laşi câteodată să treacă aiurea autobuzele, numai ca să mai asişti încă o dată la cea mai frumoasă scenă pe care ţi-a fost dat să o vezi in ultima vreme. De undeva, apar în staţie doi puşti: cel mic are vreo şase-şapte ani, cel mare nu mai mult de unsprezece. Merg la şcoală în direcţii diferite, cel mic pe jos, cel mare cu autobuzul. Stau împreună în staţie până apare autobuzul fratelui mare, care înainte de a se sui îl strânge pe cel mic în braţe, îl sărută pe frunte, apoi îi ciufuleşte parul şi îi spune câteva vorbe, invariabil în ordinea asta. Absolut de fiecare dată şoferii îi aşteaptă să îşi termine ritualul. Cel mic porneşte spre şcoala, celălalt se suie în autobuz. Nu ai niciodată curaj să te apropii de ei să îi auzi ce îşi spun. Stai la distanţă, de cele mai multe ori cu ochii în lacrimi şi îţi dai seama că privindu-i pe acei doi fraţi eşti pur şi simplu fericit. Nu e nevoie de nimic mai mult ca să îti începi dimineaţa. E dovada simplă că dincolo de tot şi de toate, se poate.
Alteori, nu ai nevoie decât de cerul răsăritului, colorat de un pictor dement; se văd nu prea departe turlele Caşinului, pete întunecate în nebunia de culori. Nu ai nevoie de mai mult să rămâi atârnat în balcon în răcoarea umedă a dimineţii. Atunci, fericirea e nesimţit de simplă, îţi dai seama ce norocos eşti că nu vezi în faţa ochilor un alt bloc şi nu îti mai trebuie nimic altceva. Te gândeşti că seara, tot spectacolul se mută de partea cealaltă a blocului, stai la geamul din bucătărie şi în faţa ochilor ţi se desfăşoară în toată splendoarea Răpirea din Serai de pe peretele bunicii.
Uneori, e nesimţit de simplu. Doar uneori.




No comments:

Post a Comment