Tuesday, February 25, 2014

SEARA ÎMI SPUN POVEŞTI

În fiecare seara îmi spun poveşti. 
De când mă ştiu îmi spun poveşti. Altfel nu pot să adorm. În afara serilor din copilărie când îmi citea bunica "1001 nopţi" şi adormeam dusă, nu am avut parte de poveşti la capul patului, a trebuit să învaţ să mi le spun singură ca să mă pot odihni.
Eu nu visez. Mi-e tare ciudă, dar nu ştiu cum să schimb asta. Visez rar şi zbuciumat, nu-mi amintesc dimineaţa ce am visat, de cele mai multe ori este un chin. Îmi dau seama că visez, că visez lucruri groaznice, mă stradui să mă trezesc şi adesea îmi este teama să adorm la loc, pentru că grozăvia continuă de unde am lăsat-o. Rareori este altfel.
Când eram mica visam mereu aceeaşi monstruozitate, în fiecare seara. Ajunsesem să refuz să dorm. Nu le-am spus alor mei pentru că, undeva în mintea mea prinsese viaţă gândul că dacă le spun, se va întâmpla.
Cam atunci am început să îmi spun poveşti. Mă strădui să rămân trează cât mai mult timp să am răgaz de povestit. Uneori îmi dau seama ca şoptesc, alteori mi se întâmplă să plâng, să ţip mut în întuneric. Cele mei frumoase poveşti mi le-am spus atunci când, ghemuită pe partea mea de pat ascultam respiraţia monotonă a bărbatului de lângă mine.
Rescriu ceea ce mi se întâmplă peste zi, aşa cum mi-aş fi dorit să se întâmple; în poveştile astea am mereu replicile le mine, prezenţă de spirit şi idei geniale. Îmi scriu viaţa aşa cum mi-o doresc, îmi pun ochelarii de visătoare (nu ăia cu lentile groase de fiecare zi) şi redesenez tot. Îmi scriu dramele şi tragediile, îmi compun poveştile care vor umple cândva cărţi, îmi scriu poveştile de iubire care nu s-au întâmplat încă, reînvii oameni care nu mai sunt pentru a le putea spune şi lor, pentru a îi mai simţi încă o dată aproape, călătoresc mult, îmi povestesc mirosuri şi culori, ca atunci când încerci să le povesteşti unui copil care nu le-a cunoscut înca.
În fiecare seară îmi spun poveşti. Nu încerc să mă mint. Încerc să îmi spun poveştile de care nu am avut parte, încerc să îmi imaginez alte vieţi, unele ale mele, posibilele mele vieţi dacă aş fi ales alb în loc de negru, poveştile mele posibile, însă improbabile. Câteodată, nici măcar nu sunt eu acolo, e geamăna mea mai bună, prietena mea imaginară, acea Andreea care ştie şi poate orice, acel personaj posibil, dar improbabil, cu un milion de nume şi de vieţi.
Uneori, poveştile mele au fost atât de reale încât în zilele ce au urmat s-au întâmplat "în carne şi oase". Nu mi-am imaginat niciodată că am vreun dar premonitoriu, ştiu că nu eu eu sunt cea care face să se întâmple, însa m-am speriat atât de tare, încât dupa aceea, timp de câteva săptămâni am renunţat să îmi mai spun vreo poveste.
M-am temut, la fel ca atunci în copilărie, că undeva, în timp şi spaţiu se poate crea o breşă către un univers paralel, unde orice se poate întâmpla, unde totul devine posibil, iar eu voi rămâne captivă acolo. Nu mi-am mai spus poveşti o perioada apoi, ca într-un ritual, vechiul obicei revine, teama piere undeva într-un fum şi mă regăsesc povestaşa de fiecare seară.
De multe ori deschid ochii brusc, ca pentru a găsi lângă mine pe cineva, pe tata, vreun prinţ venit de cine ştie unde, bunica cu macrame-ul in mână, orice, pe oricine. De fiecare dată, lumina lunii strecurată printre perdelele galbene din balcon arunca umbre ciudate în oglinda de lângă pat, de fiecare dată e o  linişte groasă care pare că tocmai s-a închis în urma cuiva.
În fiecare seară îmi spun poveşti. Cred atât de tare în ele, încât dimineaţa mă trezesc cu mirosul poveştii în nări, cu conturul unui profil în vârful degetelor, cu mângâierea unei şuviţe pe tâmplă, cu un aer străin lângă mine.

Citisem undeva, când eram copil, că atunci când visezi devii nemuritor. La început mi-a fost un pic ciudă că eu nu ştiu să visez, apoi, ca într-un vis, am început să îmi spun în fiecare seară poveşti.

...sau cum m-am împrietenit cu Cortazar

No comments:

Post a Comment