Tuesday, February 11, 2014

LOST AND FOUND


Acum trei săptămâni am insistat să ieşim într-un club. Fac atât de rar asta, încât nici mie nu mi-a venit să cred că am insistat atât. La un moment dat m-am dus la baie, am scos telefonul din buzunarul de la spate, l-am pus pe suportul de hârtie igienică, mi-am făcut treaba şi dusă am fost. Am ajuns la masă, mi-am dat seama că mi-am uitat telefonul şi în imbecilitatea mea fără margini m-am întors după el.
Ţinând cont de timpul petrecut la baie de fiecare „doamnă”, am estimat că mai mult de două persoane nu aveau cum să intre după mine. A treia am fost eu, din nou. Evident că nu am mai găsit nimic.
Nu de telefon îmi pare rău, că nu era nimic de capul lui, dar m-a durut inima că am fost atât de bleagă şi de ameţită. Nu mai pierdusem niciodată nimic. Până atunci. M-a mai durut şi uşurinţa cu care cineva, oricine ar fi fost, s-a putut bucura de un nimic, de un bun care nu-i aparţine, de ceva ce aparţine altcuiva, asupra căruia nu avea niciun drept. Era simplu să îl fi dat cuiva din staff. Evident că asta nu s-a întâmplat, nu avea cum.
Săptămâna trecută am fost la masă la nişte prieteni. La un moment dat, se pare că mi-am scos ceasul de la mână. Nu ştiu când. Am ajuns acasă, mi-am scotocit toate buzunarele, evident că nu era. Îmi luasem la revedere de la el. Zic: „Băh, eşti de o prostie ieşită din comun, asta e!!!!”. Mi-am înghiţit în sec amarul şi am tot sperat să fie totuşi pe undeva. Noroc că a doua zi dimineaţă m-a sunat gazda şi m-a anunţat că e la ei în bucătărie, pe cuptorul cu microunde, să stau liniştită.
Aseară am cumpărat bilete de avion. Ce să vezi? Le-am cumpărat cu dată greşită, cu o zi mai târziu decât ar fi trebuit. Am realizat într-un final, am avut noroc că se mai putea anula rezervarea, că nu am pierdut toţi banii şi a trebuit să iau alt rând de bilete.
Niciodată nu am fost o persoană prea atentă şi ordonată, e drept, dar ultimele trei săptămâni m-au pus complet pe gânduri. Mă rog, ăsta e un mod de a spune, pentru că în fond, gândurile mele sunt vraişte. Încerc să le găsesc un punct comun, să le înfăşor pe un mosor, să le aduc acasă. Degeaba.
În perioada asta am câştigat veşti bune, am râs mult, am mai „câştigat” încă un scriitor, am mai câştigat o iarnă şi o căzătură, am câştigat câteva miracole, sau întâmplări miraculoase, ca să nu sune prea pompos. Mi-am rătăcit minţile, dar parcă am mai câştigat o bucăţică din mine. Aşa simt.
La cina de care vă povesteam, am simţit cumva că parcă timpul s-ă înnodat, că m-am întors în timp, atunci când râdeam cu altă uşurinţă, dar am mai câştigat ceva înţelepciune.
M-a amuzat teribil, că la un moment dat, cum stăteam noi aşa serioşi în jurul mesei ne-am trezit spunând că mamele noastre sunt nişte eroine, femei remarcabile. Nu că nu ar fi adevărat, dar până acum, parcă nu am mai recunoscut asta atât de deschis, pe faţă. Mi-ar fi plăcut ca fiecare dintre ele să fi fost acolo, să audă. Cine ştie, poate o să le-o spunem mai des, poate o să le spunem şi mamelor celorlalţi cândva.
Am mai câştigat o lecţie. O prietenă a decis să plece cu bicicleta până în Indonezia. Ferească-mă sfântul! Prima dată mi s-a părut o nebunie. Niciun plan în care crezi până la capăt, indiferent cât de nebunesc le-ar părea celorlalţi, nu este o utopie. Fata noastră va pleca în Indonezia! Are o bursă acolo, numa’ că nu i se asigură transportul şi dacă tot o face lată, o face cap coadă. Drum bun Pistruiatule!!!
Am mai câştigat un prieten virtual. Niciodată nu m-am ferit de „agăţat” pe net. De data asta am câştigat o tipă remarcabilă, de la un site de cărţi. Îmi place. Citeşte mult şi frumos, avem ceva gusturi în comun, am făcut schimb de idei şi mi-a făcut frumoasă o zi absolut anostă şi cenuşie, sufocată de rutina mea de zi cu zi.
V-am povestit despre domnul de la salubritate care m-a prins în zbor în timp ce mă apropiam vertiginos cu ţeasta de asfalt.
Încă mă mai întreb de unde a apărut omul ăla. Nu era acolo. Sunt aproape sigură că nu era acolo în momentul în care am tras aer în piept şi am decis să păşesc pe gheaţa aia de două degete (oricum altă cale nu era). Apăi, şi dacă era deja acolo şi nu l-am văzut eu, ce? E frumos să crezi în îngeri păzitori care apar de nicăieri la colţul Pieţei Domenii.
Am mai câştigat şi bucuria, uşor infatuată, de a vedea că oamenii mă întreabă de ce nu a fost articol săptămâna trecută.
Nu le-am zis nimic. Le zic acum: pentru că mi-am pierdut minţile, domnilor. Nu am avut unde să le caut, pe cine să acuz. Le simt cum colcăie şi rătăcesc prin mine. Nu-i bai. Promit să stau cu lasoul la pândă. Dacă nu vor să îşi revină, le înhaţ eu cumva, pe rând.
Până marţea viitoare vă doresc să nu pierdeţi nimic, mai ales nu pe voi înşivă.

No comments:

Post a Comment