Tuesday, January 14, 2014

MOŞ GRIGORE

În casa mamei este un singur tablou. S-a nimerit să îl aşeze pe peretele cu icoanele, din camera ei de dormit. Este o fotografie veche, gălbuie, cu Moş Grigore. Am fost acum la ea şi la un moment dat m-a surprins uitându-mă lung la poza din perete. Mi-a zis, fără să mă privească: „Până la urmă, cred că o să îl dau jos”. Am întrebat-o de ce ar face asta, mie mi se pare că stă bine acolo unde este. Mi-a răspuns sec: „În casa asta nu este nimeni care să-l fi cunoscut pe Moş Grigore, d’asta. Nu are niciun rost să mai stea aici”. De când mă ştiu, tabloul ăsta mi-a fost mereu sub ochi, îl vedeam mereu când intram sau ieşeam din casa cu poveşti de pe Dumbrava Roşie, casă pe care el a construit-o, era acolo cu ochii lui blânzi, făcându-mă mereu să mă întreb care din noi îi semănăm mai tare: eu, sau vară-mea Iuliana? Povestea adevărată a lui Moş Grigore nu am aflat-o niciodată spusă cap-coadă. Am simţit mereu că mi se ascund lucruri, că poate nu sunt ştiute, că poate nu vor să mi le povestească. Am prins frânturi, pe care am încercat să le pun cap la cap, să brodez o istorie, o viaţă, în capul meu s-a născut o legendă. Singurele lucruri pe care le ştiu cu certitudine sunt că a murit în somn, pe 24 decembrie, cu câţiva ani înainte ca tata să se însoare şi că înainte de bunica, a mai fost însurat o dată. Restul este legendă. De câte ori îl întrebam pe tata despre el, nu-mi spunea decât că a fost un om tare bun, apoi i se punea un nod în gât şi asta era tot. Trăia într-un sat numit Dropia, aproape dispărut acum, pierdut în stepă, la câţiva kilometri de Medgidia. Am fost cândva cu tata şi mi-a arătat ce mai rămăsese din fosta lor casă, nişte ruine năpădite de bălării, o temelie abia ghicită, pe care o luaseră în stăpânire şopârle leneşe, dormitând sub un soare cumplit. Am reuşit să aflu că pe moş Grigore Iancu l-au „băgat” comuniştii la chiaburi. L-au anunţat într-o zi nu numai că trebuie să dea la C.A.P. tot ce are: pământ, batoză şi toate maşinile, dar l-au anunţat că nu mai are nici ce căuta în sat, au început să-l prigonească, să-l chinuiască şi să-l batjocorească pe unde îl găseau. Îl durea inima. Toate câte le avea erau muncite; le moştenise de la părinţi, apoi le sporise cum ştiuse el mai bine, cot la cot cu argaţii şi ţăranii din sat. Mereu fusese un om simplu, chiar dacă a fost primul din partea aia de pustiu dobrogean care şi-a permis să cumpere maşini pentru la câmp, a făcut case pentru oameni şi i-a ajutat pe toţi cum a ştiut. Până la urmă, nimic nu a mai contat. Îi momiseră comuniştii pe toţi şi-i întorseseră împotriva lui. Într-o zi l-a anunţat cineva, pe ascuns, că în noaptea aia vor veni să-l salte, să-l ducă la judecata „dreaptă”, acolo unde şi-au pierdut sufletele şi şi-au găşit pedeapsa atâţia duşmani ai poporului. A fugit. Şi-a luat o valiza cu câteva nimicuri şi a fugit de cum s-a înserat prin lanurile de porumb, până în satul vecin. De acolo, mergând pe jos, mai mult noaptea, pe ascuns, Moş Grigore a ajuns în munţi, la Braşov. Nu-i ştiu traseul prea bine, dar nu cred să fi fost prea diferit de al altor chiaburi fugăriţi de comuniştii din Dobrogea. S-a angajat la uzina de tractoare din Braşov şi a aşteptat. Întâi, i-a aşteptat pe americani. Apoi, a aşteptat să uite toţi de el, să-şi poată chema nevasta cu băieţii care rămăseseră în urma lui singuri şi fără ajutor la câmpie. Mi-l imaginez pe bunicu’ cum stătea singur în loc străin, îşi mângâia mustaţa din timp în timp şi se gândea. Începuse să se gârbovească, îi apăruseră fire sure şi în ochii lui începuse să licărească stins tristeţea. Nu avea cum să fie prea diferit de mine, sau de tata. Toţi spuneau că semănăm bine, că picăm mereu pe gânduri, cu privirile pierdute departe, sau întoarse înspre noi. Nici nu ştiu. Seara, după ce venea de la uzină scotea din sertar cele câteva fotografii pe care apucase să şi le strecoare printre haine şi punea bine bucăţelele de unt pe care le furişa în sân la cantină. Mi-a povestit tata, că atunci când într-un final au ajuns şi ei la Braşov, zile în şir au mâncat doar pâine cu unt, din rezerva impresionantă pe care o strânsese bunicu’. Astea erau merindele pe care le luau cu ei pe munte, când mergeau împreună cu fratele mai mare al tatei la strâns de lemne pentru foc. După ce i-a murit prima nevastă, care am auzit că era frumoasă tare, Moş Grigore a găsit-o pe Marioara bunica-mea, fata cea mai mică a unei familii sărmane. S-a ţinut de ta-su până i-a dat-o de nevastă. N-a fost greu să-l convingă, pentru că pe vremea aia încă mai era cel mai bogat din sat şi i-a dat-o să scape de sărăcie. A luat-o aşa cum era fără zestre şi îndrăgostită de popa Alexandru de nu avea suflare, pentru că fata era frumoasă foc. Marioara nu l-a iertat niciodată şi nu a ratat nicio ocazie să-i aducă aminte că i-a distrus visele, că era îndrăgostită de altcineva, că ajunseseră amândoi la sapă de lemn, de ca şi cum era vină lui. El şi Marioara erau cum nu se poate mai diferiţi şi aşa erau şi băieţii pe care i-au avut împreună, nu semănau între ei nici la fire nici la chip. După ce au venit comuniştii nu îi mai rămăsese nimic. Era un muncitor oarecare de la o uzină uriaşă din Braşov, nu mai avea nimic al lui, nicio bucată de pământ, nici măcar o pernă a lui pe care să doarmă, iar nevasta îl ura de moarte. Până la urmă, s-au întors în Medgidia. Se deschisese I.M.U.M-ul, şi era nevoie de muncitori. S-au întors să fie aproape de ceea ce-i durea cel mai tare pe amândoi: fericirea pierdută în praful drumului făcut de armata germană în marş spre Odessa, drumul dintre Cuza-Vodă şi Dropia.

No comments:

Post a Comment