Tuesday, December 17, 2013

ALTE CÂTEVA SFÂRŞITURI DE LUME



Ştiu că este titlul unei cărţi deja scrise. Ideea este că, aşa cum îmi spunea cineva zilele trecute, cele mai grele lucruri în viaţă i se par începuturile şi sfârşiturile. Şi mie, la fel. Nu vreau să fie un articol scris din „citate”, dar poate că aşa va fi în cele din urmă, pentru că inspiraţia mea este departe în seara asta; s-a dus să se adune pentru alte zile, zile mai senine şi mai luminoase.
Nu pot vorbi acum despre începuturi. Nu am mai văzut aşa ceva de foarte multă vreme. Am văzut în schimb, sfârşituri; de multe feluri, nivele şi intensităţi, multe continuări ale unor sfârşituri începute acum ceva mai multă vreme, pentru că se poate şi aşa.
Problema mea principală în acest moment nu este gestionarea unui sfârşit, pentru că până la urmă, orice sfârşit este o chestiune pe care, teoretic, ţi-o asumi o dată cu orice început. În vieţile noastre nu există infinitul a nimic.
E simplu. Orice fericire se duce dracu’ după un timp, orice relaţie are zilele numărate, orice naştere vine la pachet cu propria ei moarte, orice curs are un număr finit de ore, o carte are un anumit număr de pagini, niciun ochi nu poate plânge o veşnicie. Asta ştiu. Ceea ce nu ştiu eu, este cum să gestionez rămăşiţele fiecărei lumi care se sfârşeşte.
Nu ştiu cum să gestionez tristeţea şi tandreţea nesfârşite care mă cuprind în momentul în care devin arheologul propriilor mele sfârşituri de lume, de lumi.
Mă uitam aseară, ca de fiecare dată când devin melancolică, la fotografii vechi. Am găsit în una dintre ele, pe cineva, o persoană, care doar ce trecuse sfârşitul unei lumi şi se îndrepta către sfârşitul unei alte lumi. Atunci nu ştia.
Ştiu eu acum, acum când sunt mai bătrână cu multe experienţe, când am învăţat deja multe de atunci. Mă uitam la acea persoană aflată în pragul unui sfârşit de lume (cât de ne-la-locul ei poate părea expresia asta), şi încercam să îmi amintesc ce simţea atunci, acea persoană aflată fără să ştie, în pragul unui nou sfârşit de lume. O clipă, cât un coşmar, mi-am amintit tot şi senzaţia a fost atât de puternică, încât mi-a venit instantaneu să vărs. Privirea aceea, pe care o uitasem, m-a urmărit toată noaptea şi astăzi întreaga zi; m-a făcut să îmi reamintesc tot.
M-am oprit în acel punct cu arheologia, pentru că mai departe, nu am mai putut merge. M-am gândit că în momentul în care trăieşti mai multe sfârşituri suprapuse de lumi, este mai bine să nu deschizi uşa debaralei, cea care ţine atât de bine închise fantomele. Da, există în orice suflet o debara în care ne ţinem închise fantomele.
Cunosc câţiva norocoşi care au avut curaj să deschidă uşa şi să le privească în faţă. Eu nu. Nu încă. Nu ştiu cum să gestionez acele sfârşituri de lume pe care le-am închis bine pentru că nu ştiu ce să fac cu ele.
Orice sfârşit de lume lasă nişte urme, pe care le dezgropi atunci când te simţi în stare, când eşti pregătit, când fantomele îşi pierd puterea asupra ta. Uneori, nu le dezgropi niciodată, pentru că ţi-e încă foarte frică de ele.
Mă gândeam că, pentru a mă apuca să-mi dezgrop lumile ar fi poate potrivit să îmi pregătesc un „muzeu”, să am un spaţiu corespunzător de expunere. Fals! Nu vreau asta. Nu le vreau îngropate, dar într-o bună zi, o să gătesc doar pentru mine o cameră a comorilor, unde rămăşiţele lumilor mele dispărute vor fi aur.


1 comment:

  1. "cuvintele sunt tradatoare si spun adesea prea putin". Adevarata durere doar cine a trait-o, o poate ghici in spatele lor .... Uneori, pentru a construi ceva nou, trebuie sa darami totul si sa construiesti incepand cu o noua baza ...

    ReplyDelete