Tuesday, May 14, 2013

DESPRE MINCIUNA II



Am mai scris şi până acum despre minciună. Despre nesimţireă ei, mai puţin însă. Am scris despre munţii mutaţi, despre anii de muncă, despre renunţări şi câştiguri plasate undeva la capătul drumului, câştiguri cuantificate în elemente despre care „inculpaţii” nu au habar. 
Nesimţirea oamenilor care te mint în faţă, fără să clipească nu are absolut nicio scuză. Mereu am fost dispusă să iert minciuna produsă din prostie, din naivitate, minciuna care a avut în spate un motiv, o tentativă decentă de a face viaţa mai bună celorlalţi; eu însămi am minţit de nenumărate ori.
Acum însă, mă deranjează din ce în ce mai tare când sunt luată de proastă. Nu mai am chef să închid ochii la asta. Joc după nişte reguli, şi mă trezesc la un moment dat că sunt singura care le mai respectă, că sunt Păcăliciul de serviciu. Vanitatea mea suferă. Păi dacă nu mai ai chef să respecţi regulile de ce nu mi-ai zis şi mie? Sincer, nu mi se pare amuzant, aşa că te poftesc să mergi în altă parte. Sigur vei găsi pe cineva dispus să îţi asculte fabulaţiile, pe cineva care să se dea de ceasu’ morţii în faţa dramelor tale inventate.
Am obosit şi nu mai am energie şi pentru rahaturi. Cred că mai simplu ar fi să ne spunem „la revedere” în ciuda anilor scurşi. Mă doare, mai ales când mă gândesc că aş fi putut să-mi canalizez energia în altă direcţie, şi mai mult de atât mă doare că nu am reuşit să te învăţ nimic. Nu sunt un guru, dar cred în lucrurile simple. Mă încăpăţânez mereu să cred că oamenii din jur au capacitatea de a digera o realitate, oricum ar fi ea, şi că o preferă mereu unei minciuni.
Mă doare să văd cum ne dezarmează minciuna. Nu ştim cum să reacţionăm, nu ştim ce să facem, ne trezim ca proştii cu o măciucă în cap, clipim mărunt şi des, şi tot ce putem articula este: „serios? Tu vorbeşti serios?”. Şi uite aşa noi rămânem cu nedumerirea şi ei cu ale lor, pentru că, din păcate, de cele mai multe ori îţi e ruşine de ruşinea lor să le zici în faţă vreo două, o urare de drum lung şi succes.
Ziceam de nesimţire. La atât se reduce: proastă creştere, nesimţire şi prostie. Îţi trebuie un tupeu fantastic să îţi minţi apropiaţii, să le trânteşti deliberat invenţii, să brodezi situaţii, numai să îi vezi cum se aprind, cum sunt de partea ta...realitatea e alta, şi e în altă parte. Nesimţirea m-a lăsat de fiecare dată mută. Nu ştiu să lupt împotriva ei, nu ştiu să o contracarez. De fiecare dată am încercat să-i întorc spatele şi să plec, să merg spre un loc mai curat şi mai senin, mai spălat de astfel de trăiri.
Nu înţeleg de ce lumea suferă după vieţi rupte din scenarii de film. Sunt atât de multe situaţiile în care banalitatea e mult mai reconfortantă. Tânjeşti ca prostu’ după viaţa celorlalţi, vrei să ai parte de o atenţie care nu ţi se cuvine, după o viaţă care nu îţi aparţine, şi uiţi să o mai trăieşti pe a ta. Sunt ciudate alegerile pe care le fac oamenii şi mie îmi scapă motivaţiile lor.
Toate valorile în care cred pălesc şi sunt terfelite de aceşti pseudo-oameni, şi simt că îmi răcesc gura aiurea, că mă lupt cu morile de vânt. Mi-e ciudă că suntem buni şi iertători cu cine nu dă doi bani, mi-e ciudă că îmi vin în minte o căruţă de cuvinte pe care nu numai că nu am curaj să le scriu aici, dar nici nu li le spun lor în faţă. M-aş răcori un pic, dar consider undeva într-un ungher de suflet că oamenii ăştia sunt deja tare „necăjiţi” şi săraci cu duhul, aşa că nu ţin musai să mai contribui şi eu la decăderea lor.
Sper că este evident pentru toţi cei care citesc că am în minte exemple concrete şi apropiate, că nu aberez pe temă dată, şi că rândurile astea sunt pe principiul bate şaua să priceapă iapa.

No comments:

Post a Comment