Tuesday, April 2, 2013

DESPRE OBOSEALĂ



Declar în mod oficial că am obosit. Atât. E simplu. Am obosit să cred, să cred când toţi cei din jur îmi spun că o să fie bine, că se va termina totul, am obosit să mai zâmbesc şi eu strâmb din când în când şi să îi asigur că am moralul sus, că da aşa va fi.
Am obosit de toate acele „TREBUIE”: trebuie să gândeşti pozitiv, trebuie să speri, trebuie să atragi, trebuie să ai feeling-uri bune, trebuie să aia, trebuie să ailaltă. Ştiu că aşa este, dar pur şi simplu am obosit.
Mă frustrează faptul că am o grămadă de treabă, o grămadă de planuri, o grămadă de lucruri de făcut, idei în aşteptare, iar eu irosesc resurse preţioase, pe o armată de trebuie, în care trebuie (iată, din nou trebuie) să cred orbeşte, fără nicio garanţie.
Îmi răsună, fără să vreau, în minte, refrenul ăla: „sometimes in life, you feel the fight is over”. Încerc să-l alung. Nu e de-al meu, nu-i recunosc maternitatea, iar paternitatea şi mai puţin. Îl alung, dar este mereu acolo, după primul colţ. Vreau doar să mă încovrig pe covor, să închid ochii în întuneric şi când îi deschid din nou, refrenul să fi dispărut, să fie altă muzică, să fie alte gânduri şi alte speranţe şi poate, dacă nu cer prea mult, să fiu un pic, măcar un pic mai odihnită.
Vorba unei prietene: e sătulă lumea de drame. Nu asta e ideea de bază, nu dramatizez, nu îmi plâng de milă. Mereu am preferat tăcerile, suferinţele în cerc închis, lipsa de expunere. Nu e treaba nimănui ce se întâmplă dincolo de cercul extrem de intim al acelor puţini oameni în prezenţa cărora îţi permiţi slăbiciuni.
Oboseala, e umană. E simplă, firească şi naturală. Câteodată eşti îndreptăţit să simţi asta, să te laşi doborât, să îţi permiţi luxul, după ani de luptă, când nu te mai aştepţi decât să te agăţi de o rază de soare şi în schimb vezi că te întorci acolo unde nu vrei să te afli, în punctul de care credeai că te-ai îndepărtat, câteodată îţi permiţi luxul de a fi obosit. E un lux, e drept, şi îl câştigi greu, sau doar ai senzaţia că ai câştigat dreptul la acest lux. De cele mai multe ori eşti antrenat să crezi că nu ai dreptul să simţi asta, că e nefiresc şi cumva contra naturii, dar declar în mod oficial şi asumat, că am obosit.

3 comments:

  1. Eu zic sa faci un copil si vezi atunci care mai e treaba cu oboseala :))

    ReplyDelete
    Replies
    1. Aş putea spune ca ai dreptate, dacă toate problemele pe lumea asta s-ar rezolva cu clişee de genul asta. Din păcate, sunt momente când e nevoie de mai mult de atât...

      Delete
  2. Lumea merge anapoda pentru ca exista TREBUIE. In psihologie TREBUIE este un gand irational, impiedica o persoana sa isi atinga scopurile, creaza emotii persistente de tensiune, blocheaza si duce la comportamente care fac rau persoanei sau celor din jur.

    ReplyDelete