Tuesday, November 13, 2012

POVEŞTI NEMURITOARE



În seara asta mă întorceam acasă. Frig bine, autobuzul destul de gol. La un moment dat, sunetul monoton al unei voci mi-a atras atenţia. M-am uitat spre partea din faţă a autobuzului şi am văzut pe două scaune alăturate un bătrân şi o fetiţă de vreo patru ani. M-am apropiat încet de ei şi mi-am dat seama că acolo se întâmplă ceva magic: fetiţa îl privea fascinată, cu ochii mari pe bunicul ei, care îi povestea „Capra cu Trei Iezi”.
M-am oprit uimită în spatele lor şi am ascultat. Nu îmi venea pur şi simplu să cred, că nu era vorba despre nicio prinţesă Disney, niciun robot, niciun personaj contemporan, pictat în roz strălucitor; bătrâna poveste din copilăriile noastre îşi făcea loc în sufletul unui copil.
Bunicul a simţit că sunt acolo, a întors capul, m-a privit o clipă, a zâmbit blând şi şi-a continuat povestea.
Când eram eu mică bunica a început să îmi citească din „1001 de nopţi”. Ţineam cartea la capul patului, sub lămpiţa ei pentru croşetat. Mă străduiam să îmi imaginez cât vor dura o mie şi una de nopţi, pentru că regula era să îmi citească doar o poveste în fiecare seară, iar eu nu înţelegeam exact cât va însemna asta. În fiecare seară mă temeam că îmi vă spune că cele o mie şi una de nopţi au luat sfârşit, şi aia a fost ultima poveste. Nu adormeam imediat după aceea; trebuia să ascult la bătrânul radio Gloria emisiunea mea preferată „Nopţi Albastre”, tot un fel de poveste şi ea, abia apoi, puteam să mă culc liniştită.
Cel mai tare ţin minte că mi-a plăcut a doua poveste din carte; cu o femeie care furase două felii de pâine, pentru că erau înfometaţi copiii ei, şi i-au fost taiate mâinile drept pedeapsă, apoi le-a primit înapoi, dar pentru inima sa bună. Mai am şi acum cartea cu arabescuri pe fiecare pagină, tipărită pe hârtie groasă, ordinară, dar care miroase dulceag, a carte veche şi a copilărie; un miros cum nu mai poate fi întâlnit nicăieri.
Povestirile din copilăria mea nu se rezumau doar la serile cu bunica. Cele mai frumoase poveşti mi le spunea Babai Feuzi, când stăteam la poartă, lângă gardul din scânduri spoite cu var alb, sau la o trataţie cu baclavale la el acasă. Aş fi putut sta ore în şir să îl ascult cum povesteşte; a fost un fel de Şeherezadă a copilăriei mele şi fac rămăşag că adunate, mi-a spus mai mult de o mie şi una de poveşti.
Când am mai crescut, scenariul s-a schimbat. Pe vremea aia se întrerupea destul de des lumina seara, mai ales iarna, şi îmi petreceam timpul ascultând ascunşi după sobă, poveştile tatei. Coceam cartofi pe spuza de la gura teracotei şi şuşoteam non stop. Apoi, după ce am învăţat să citesc, rolurile s-au schimbat: eu devenisem Şeherezada de serviciu în fiecare seară. Tata mă asculta răbdător, pentru că înţelesese cât era de important pentru mine să asculte, să mă lase să mă laud cumva cu realizările de peste zi, să mă încurajeze pentru zilele următoare, să mă facă să citesc mereu câte ceva. M-a păcălit frumos.
Îmi amintesc şi acum de „Pana lui Finist Şoimanul”, de basmele lui Călin Gruia sau Ispirescu, de toate cărţile ale căror nume nu le mai ştiu, dar pe care le-am păstrat şi pe care le mai răsfoiesc uneori. Când eram mică, nu aveam acelaşi cult al cărţilor pe care îl am acum. Scriam pe ele fără milă, desenam, exersam literele de tipar. Zâmbesc de fiecare dată când revăd „însemnările” de pe ele, şi realizez cât de urât şi inegal am scris mereu. Nu mă mir de ce nici acum nu-mi înţelege nimeni scrisul.
Poveştile pe care le citeam au crescut în acelaşi timp cu mine, am început să-i povestesc tatei lucruri din ce în ce mai complicate, până într-o zi, când şi-a dat seama că, pe de o parte scopul lui fusese atins, iar pe de altă parte, a înţeles că este depăşit, nu mă mai putea urmări, nu mai înţelegea ce-i spun.
S-a retras încet din poveste, delicat, fără ca eu să îmi dau seama. Am rămas fără singurul meu ascultător şi nu am realizat când, pentru că eram deja prea ocupată să citesc...mult, să am ce îi povesti, să îi împărtăşesc miliarde de comori, descoperiri noi, lucruri nemaivăzute, nemaiauzite...taine.
Într-o zi, când am ridicat ochii dintr-o carte l-am văzut pe tata stând tăcut în cealaltă parte a camerei privindu-mă. M-am gândit la toate serile din copilărie şi abia atunci mi-am dat seama că trecuseră ani buni de când nu îi mai povestisem tatei niciun basm, că eram deja mare.
Atunci m-am apucat să scriu.

2 comments: