Tuesday, October 30, 2012

DOR DE TOAMNA



Inevitabil, trebuia să se termine şi concediul. Aveam nevoie ca de aer de câteva zile în care să nu mă trezesc de dimineaţă, să nu bat Bucureştiul de-a curmezişu’, în care să stau cocoloşită sub pături, cu gândurile mele, cu ochii închişi, mai mult simţind, decât văzând lumina galbenă, filtrată prin draperii.
„Vacanţa de fete” de anul ăsta, m-a răsplătit cu vârf şi îndesat. Am avut parte de o întâlnire miraculoasă aproape, cu un loc magic. Plăcerea întâlnirii a fost sporită şi de faptul că am amânat de multe ori, de prea multe ori, să mergem acolo. Poate că încă nu era momentul. Am avut parte, din belşug, de soarele cuminte de toamnă, de magie, de frumuseţe, de verde, de gusturi, culori, arome, vin bun, conversaţii frumoase, multe zâmbete, ochi mijiţi de prea mult soare reflectat de pietrele albe, demonstraţii de forţă şi caracter, tăcere respectuoasă...
Nu ştiu dacă este adevărat ce se spune, că locurile celebre, vizitate, vestite în literatură, artă, arhitectură, îţi anihilează cumva curajul de a spune că nu ţi-au plăcut (când este cazul). O singură experienţă am avut în sensul ăsta, şi nu am spus că nu mi-a plăcut, ci că nu este genul meu. Acum nu a fost cazul. Mi-a inspirat imens de mult respect, şi mi-a plăcut la nebunie. A fost genul meu, şi m-am bucurat de fiecare secundă pe care am petrecut-o acolo. M-am întors un om un pic mai bogat, un om care a mai văzut şi a mai învăţat ceva.
Exceptând explozia de sentimente şi culoare a  acelor câtorva zile, nu s-au întâmplat prea multe lucruri notabile. M-am bucurat de toamnă, în felul meu.
Am fost la mama; timpul ritualic aproape, petrecut aproape de rădăcini, unde te încarci cu altfel de gânduri, unde eşti mai aproape de cei care nu mai sunt şi cărora ai avea să le povesteşti mii de lucruri şi să le ceri milioane de sfaturi, cei de a căror povaţă şi sprijin ai mereu nevoie, locul unde revezi prietenii din copilărie, unde totul, atât de familiar îţi amorţeşte parcă, şi îţi dă jos toate scuturile pe care, ţi le ridici atunci când trăieşti într-un oraş mare, care se încăpăţânează să-ţi rămână rece, străin.
Vacanţa asta am citit tare puţin. Aş fi avut timp, dar nu am avut energie. Mă simţeam mai obosită ca niciodată.
Nu îmi este dor de serviciu, ar fi chiar culmea, pentru că nu am suficient de mult noroc încât ceea ce fac să fie exact ceea ce îmi doresc, ce-mi place şi mă reprezintă.
Mă bucur doar că îmi voi relua ritmul zilnic, că îmi voi regăsi cumva jaloanele de timp printre care mă mişc, care mă ajută, culmea, să eficientizez ceea ce am la dispoziţie. Am observat că sunt genul de persoană care atunci când are prea mult timp la dispoziţie îl pierde aiurea; nu reuşesc să mă organizez. E un pic absurd. Mereu mă plâng că nu am timp, că nu reuşesc să fac tot ceea ce aş vrea, şi când am timp, cum s-a întâmplat acum, nu am făcut efectiv nimic. Au trecut şi câteva zile fără să ies din casă, fără să fac...nimic.
Din când în când am scris. Am încercat să acopăr o perioadă goală în caietul meu, dar am constatat că m-a lăsat memoria şi nu mă mai ajută nici răbdarea. Toate lucrurile trebuie făcute la timpul lor. Orice încerc să povestesc la distanţă de câteva săptămâni îmi pare a fi fad, artificial, repovestesc fapte seci, şi fac asta impersonal, pentru că am pierdut ceea ce era mai important: sufletul momentului.
În rest, nimic. Aştept să se oprească ploaia, să se usuce frunzele căzute pe trotuare, ca să le pot spulbera cu tenişii mei roşii, să răscolesc mirosul arămiu de toamnă.
Ar mai fi fost de făcut câte ceva, dar cum fiecare lucru are sufletul lui, probabil că nu era încă momentul.

No comments:

Post a Comment