Tuesday, October 23, 2012

DESPRE SINGURĂTĂŢILE MELE



Fugim de singurătate ca de dracu în timp ce, în fond, devenim din ce în ce mai singuratici. Rupem în patru reţelele de socializare, suntem dependenţi de ele, dar suntem din ce în ce mai puţin sociabili. Parcă nu mai ştim să comunicăm, nu mai ştim să vorbim şi să ne exprimăm dincolo de „sfântul” like, şi de statusul zilnic, de ca şi cum, întregul Univers de simţiri al unui om, poate fi redus la melodia pe care o postezi când eşti întrebat „cum te simţi astăzi?”.
Singurătatea ne forţează să trăim cu noi înşine, ne forţează să gândim. Trebuie să învăţăm să ne devenim prieteni.
De multe ori, singurătatea şi gânditul la liber ne transformă în cei mai mari duşmani pe care i-am putea avea. Nu suportăm decât arar privitul onest în oglindă, ghicitul şi recunoaşterea eşecurilor şi cu atât mai puţin, găsirea de soluţii. Probabil acesta este şi motivul pentru care suportam atât de puţin să stăm singuri. Uneori, avem senzaţia că fantomele propriilor noastre gânduri prind viaţă şi ne pândesc de după fiecare toc de uşă.
Când eram mică şi rămâneam singură acasă două lucruri se întâmplau: îmi era teamă să privesc în oglinzi, aveam senzaţia că pe lângă chipul meu voi vedea cine ştie ce grozăvie care se apropie fără ca eu să prind de veste, şi preferam să nu ştiu; îmi era teamă să umblu pe jos, pe podele. În mintea mea se născuse ideea că voi fi apărată dacă nu ating duşumeaua, aşa că în toată casa erau presărate scaune, taburetele de la bucătărie, mese şi în caz de nevoie, câte un pled împăturit cât mai înalt; orice, numai să nu ating podeaua. Stăteam singură, oricât de mult timp era nevoie, fără probleme. Universul meu era apărat, iar eu eram în siguranţă. Ţin minte că ai mei s-au mirat prima dată, apoi au luat-o ca atare, m-au lăsat în pace, că oricum nu aveau cu cine să mă lase.
De atunci, monştrii singurătăţii din jurul meu s-au potolit, pot sta singură acasă, nu îmi este teamă să privesc în oglindă, nu îmi este teamă să merg desculţă pe duşumele, dar cum nimic nu se pierde, ci totul se transformă, singurătatea îşi arată chipul urât atunci când sunt în locuri aglomerate, cu mulţi oameni în jur. Atunci mă cuprind spaimele cele mai cumplite, atunci îmi este teamă şi de mine şi...de tot.
„Cunoaşte-te pe tine însuţi” a ajuns un concept deformat, pe care îl schimonosim în fel şi chip. Ne cunoaştem pe noi înşine în goană, aşa cum ne trăim şi viaţa. Ne privim fugitiv în vitrine, în lumini reci de neoane, nu avem timp şi răbdare să ne acordăm un răgaz, o clipă de meditaţie, în care să fim sinceri şi calzi cu noi înşine, să ne fim în primul rând prieteni.
Am observat că suntem maeştri în a ne găsi scuze, ne inventăm măşti, ne pierdem în superficialitate, în timp ce, celor din jurul nostru suntem din ce în ce mai rar dispuşi să le iertăm păcatele. Pe ei îi punem mereu sub lumini puternice, chirurgicale, sub reflectoare care să scoată la iveală tot.
Singurătatea este în primul rând o stare, iar ceea ce vedem în oglindă depinde de măestria fiecăruia dintre noi de a aşeza luminile pe scenă. Nu mă contrazic cu ceea ce am spus mai devreme; cred doar că realitatea fiecăruia este diferită de a celorlalţi, că griurile mele diferă de ale voastre, că locul în care sunteţi aşezaţi în sală vă permite să vedeţi doar anumite lucruri.
Dureros este că ştim, fiecare dintre noi, ce există dincolo de toate luminile şi umbrele; dureros este că trebuie să pornim, uneori ca Don Quijote în căutarea noastră. Avem nevoie de un strop de nebunie, o nebunie pe care să ne-o asumăm în momentul în care vom decide să întoarcem, măcar o parte din reflectoare, şi asupra propriilor noastre persoane.
Indiferent de ceea ce vom găsi în oglindă, important cred că este să ne străduim până la capăt şi cred că este adevărat, ce spunea Paler că „unele eşecuri sunt mai convingătoare decât unele succese, pentru că e mult mai grav să ai iluzii mediocre, decât să trăieşti mediocru.” Dacă singurătatea fiecăruia îşi depăşeşte condiţia şi devine dascăl, dacă ne învaţă să ne acceptăm, dacă ne învaţă să vorbim cu „singurătăţile” celorlalţi, înseamnă că avem un mare punct câştigat.

1 comment:

  1. ''singurătatea îşi arată chipul urât atunci când sunt în locuri aglomerate, cu mulţi oameni în jur. Atunci mă cuprind spaimele cele mai cumplite, atunci îmi este teamă şi de mine şi...de tot.'' - poate cel mai trist fapt care mi se intampla si mie oridecate ori ma aflu intr-o multime, in locuri unde ar trebuii sa fiu fericit ...

    ReplyDelete