Tuesday, August 7, 2012

ASCULTĂ, ÎNVAŢĂ ŞI TACI


Se spune că nu ştim niciodată ce urmează: respiraţia următoare sau viaţa următoare. Nu ştii niciodată când şi dacă respiraţia următoare va mai fi...pentru oamenii de lângă tine, sau pentru tine. Ar trebui să învăţăm să ascultăm mesajele criptate dincolo de cuvintele banale pe care le spun cei din jur. Dincolo de „nimic” sau de „bine”, se ascunde adesea un întreg univers de gânduri, tristeţi, nefericiri, bucurii.
Ascultăm, dar nu auzim. Îi privim cu ochi goi pe cei din faţa noastră, suntem cu mintea aiurea, până la noi ajunge doar o mică parte din mesajul care ni se transmite. Până la noi ajunge rareori ceva, cu adevărat. Nu mai ştim să ascultăm nimic, nu mai auzim nimic în jurul nostru. Dincolo de zidul de siguranţă pe care îl construim, nu mai trece nimic: vocile celor din jur, muzica, natura, râsetele, bucuria, lacrimile celor dragi.
Când v-aţi făcut ultima dată timp să-i ascultaţi cu adevărat pe cei de lângă voi; când “bine” a însemnat şi altceva decât un paravan în spatele căruia să ne ascundem, de care să profităm pentru a o lua repede la fuga? Când ai tăcut ultima dată şi privindu-l în ochi pe cel care îţi vorbeşte, l-ai auzit cu adevărat?
Nu învăţăm niciodată nimic. Singura tactică pedagogică ce dă roade este lovitul tărtăcuţei de pragul de sus. Din păcate, de abia atunci, trist că doar atunci, îl vedem şi pe cel de jos. Asta ar putea fi uneori şi un semnal că nasul ne este mai sus decât este cazul. Nu învăţăm pentru că nu vrem. Ne credem a toate ştiutori, bagatelizăm totul, de la lecţiile mărunte de zi cu zi, la exemplele pe care le vedem în jur. Avem impresia că ştim orice, despre orice. A devenit o ruşine să spui simplu: nu ştiu...spune-mi tu. Nu este semn de înfrângere; este doar sinceritate, dar ce mai înseamnă sinceritatea? Mai înseamnă, de fapt, şi altceva decât vulnerabilitate?
Taci. Prin tăcerea ta, îţi vei face loc şi drum către cei care vor cu adevărat să te audă; altfel, totul este zgomot dogit de tinichea. Lătratul la lună nu înseamnă nimic. Toată lumea vorbeşte prea mult şi prea tare. Toată lumea iroseşte cuvinte preţioase fără să exprime nimic, toată lumea vrea să se facă auzită fără să aibă, de fapt nimic de spus. E incredibil când vezi că oamenii nu mai au nici măcar decenţa de a îi lăsa pe ceilalţi să îşi termine propoziţia. Orice ai vrea să spui, mai poate aştepta câteva secunde. Nu îţi fie teamă, vei apuca să spui.
Tăcerea şi discreţia merg împreună, semne ale eleganţei spiritului, şi nu îţi fie teamă să abuzezi de ele, chiar dacă vor fi destui cei care vor crede că eşti sărac cu duhul, că nu ai nimic de spus. Taci şi ascultă. Ai mai mult timp să înveţi.
Dacă fiecare ar vorbi atunci când trebuie, multe neplăceri ar putea fi evitate, sau cel puţin, toată lumea ar avea timp şi spaţiu de manifestare.
Ascultă-i pe cei din jurul tău, auzi fiecare sunet, fiecare nuanţă, învaţă la fiecare pas ceva nou, fii deschis şi onest cu neştiinţa ta şi...taci. 

No comments:

Post a Comment