Thursday, December 14, 2017

CUM AM FACUT TROTUARUL

Prin anu’ doi, sau trei de facultate, nu mai ţin minte exact, am avut cel mai mişto job dintre toate joburile mele ever. Câteva luni am fost vânzătoare la un anticariat din buricu’ Bucureştiului, care se numea pompos şi oarecum out of place, Galerie de Artă.
Era acolo o babilonie de neimaginat, câteva mobile vechi, tablouri false şi „adevărate”, porţelanuri scumpe, porţelanuri ciobite, vase Gallė şi tip Gallė, gravuri, monede romane false şi monede romane adevărate, argintăraie, decoraţiuni, bijuterii, ȋn fine, cam tot ce se poate găsi ȋn genul ăsta de prăvălie.
Ziua ȋncepea en fanfare. Chiar aveam o glumă cu colegele mele: „Care iese ȋn dimineaţa asta să facă trotuarul?”. Asta ȋnsemna, pe scurt, „cine mătură o bucată considerabilă din Magheru, dimineaţa ȋntre opt jumate şi nouă?”.
Făceam trotuarul pe rând şi ȋn mare viteză, evident, până când ȋntr-o zi, duamna patroană ne-a ȋntrebat de ce ne grăbim aşa şi nu „acordăm” mai multă atenţie subiectului, de parcă ne-ar fi teamă să nu ne vadă cineva.
Noooo, cum ar fi fost să fie aşa? Magheru e o uliţă lăturalnică şi ferită. Şansele să te vadă vreun cunoscut, erau ce-i drept, minime. În fine, am semnat fişa postului, aia era; cu cin’ să te iei la trântă?
Partea a doua era ştersul prafului, fiecare pe sectorul alocat, treabă care trebuia efectuată ȋntre făcut trotuarul şi deschidere. În prima zi când m-am angajat, spre groaza mea fără margini m-au pus fix la sectorul de porţelanuri. După ce am scăpat, cu graţie, pe tejgheaua din sticlă un maldăr de farfurii, care numa’ prin graţie divină nu s-au făcut zob, m-au mutat de acolo şi până la sfârşit am avut ȋn grijă, spre vânzare şi spre desprăfuire obiecte din argint şi câteva tablouri.
Clienţii erau de două feluri: cei bogaţi şi mişto şi cei bogaţi şi mijto (see the difference?).
Ăia mijto erau cei mai aşteptaţi. Pe lângă faptul că nouă vânzătoarelor ne vorbeau ca unor măturătoare de stradă, ceea ce şi eram la urma urmei, intrau ȋn magazin şi ȋntrebau, din prag, dacă „a mai apărut vreun pictor scump”. Este foarte adevărat, că principiul de apariţie al „pictorilor scumpi” era cel al ciupercii după ploaie şi oricum nu prea ȋnţelegeam eu ce ȋnseamnă pictor sump. Patronii au ȋnţeles, ȋn schimb, repede.
Băi băiatule...nu ne opream din râs minute ȋn şir după asta, da’ măcăr ne făceam norma cu ei, pentru că haleau toate falsurile, doar fiindcă erau scumpe. Oricum, dacă voiai să ai conştiinţa curată nu le ziceai cu neruşinare că e pictat de x–ulescu, ci că-i e atribuit lu’ x-ulescu şi toată lumea era fericită.
Ceilalţi, clienţii mişto, sunt oamenii de la care am ȋnvăţat cele mai multe chestii ever. Veneau şi stăteau acolo cu orele, ȋmi explicau cum să deosebesc o monedă adevărată de un fals, cum ştiu dacă un tablou e fals sau nu, după modul ȋn care sunt puse tuşele, epocile şi stilurile de bijuterii, ornamente, porţelanuri, just name it.
Ei ştiau tot ce se poate şti depre absolut orice. Erau oameni super faini, a căror urmă ȋmi pare rău că am pierdut-o, că na...pe vremea aia nu era internet. Anunţul de angajare ȋl găsisem ȋn România Liberă. Oricum, clienţii mişto, chiar erau mişto.
Îmi amintesc de un domn trecut bine şi de a doua tinereţe, nu doar de prima, un domn cu baston de argint şi păr alb, care ȋntr-o zi ploioasă a stat cu mine ȋn magazin vreo patru ore şi mi-a povestit fiecare obiect pe care i-au căzut ochii. A fost fain tare.
Cariera mea strălucită de vânzătoare s-a ȋncheiat abrupt, cu vreo şapte mii de euro dispăruţi brusc din seif (n-am aflat niciodată ȋn ce direcţie au luat-o), laboratorul criminalistic şi un set de amprente luate ca la carte. Mi-am dat demisia a doua zi, mai ales că habar nu aveam unde este seiful.

Am ȋnvăţat multe atunci, numa’ să şterg praful de pe porţelanuri şi din suflet, nu mi-a ieşit niciodată.