Tuesday, June 27, 2017

MIROSUL UNEI NOPŢI DE VARĂ


Am citit zilele trecute că despre fapte, se găseşte ȋntotdeauna cine să scrie. Faptele, le găsim mereu povestite ȋn cărţile de istorie, ştim mereu ce s-a ȋntâmplat, când, şi cine au fost protagoniştii.
În schimb, nimeni nu scrie despre mirosuri, sunete şi culori; nu sunt povestite nicăieri niciodată şi din cauza asta universul nostru este mereu ştirb, văduvit de esenţial.
Stăteam ȋntr-o seară pe una dintre băncile din faţa Teatrului Naţional şi la un moment dat au apărut doi copii, să fi avut cam unşpe-doişpe ani, ȋmbrăcaţi cu tricourile unei şcoli de balet. Aşa ȋmi păreau.
M-am uitat la ei cum se ȋndreaptă pe alee, dansând, cum băiatul s-a oprit la poză ȋn dreptul grupului statuar din faţa teatrului, iar fotografia i-a făcut-o fata, stând pe vârfuri, apoi cu un rond de jambe perfect, i-a ȋntors spatele şi şi-a văzut de drum către treptele care urcă spre intrarea teatrului.
Îmi venea să mă duc după ei, să-i rog să mai danseze, să mai am timp să mi-i ȋntipăresc ȋn minte: doi copii dansând aproape nevăzuţi ȋn aerul ȋncins din seara aia. Mi-au rămas ȋn minte tricoul ei roz cu o balerină pe spate, gesturile crude, graţioase.
...cerul bătând ȋn roz din spatele Inter-ului, un avion care ȋşi desena drumul pe cer, mirosul de asfalt ȋncins.
Am făcut zoom maxim cu camera foto a telefonului către cele câteva ferestre luminate ale hotelului
- Ce faci mă, eşti voyeur acum?
- Un pic aşa, de control...
Încercam să ghicesc ȋn mişcările de după perdele, vieţile neştiute mie, care se ȋntâmplau la câţiva metri distanţă.
Încă mă mai ardeau pe obraji lacrimile de mai devreme, care veniseră ca o eliberare, fără ruşine, fără regret, fără nodul din gât cu care sunt prietenă de atâta timp. Mi-am amintit de ele ȋn zgomotul ȋnăbuşit pe care ȋl făcea cineva cotrobăind de zor ȋn pubele.
Liniştea din curtea Bisericii Armeneşti, mirosul un pic umed de zidărie, grupul de turişti armeni care s-au vrut fotografiaţi, apoi au vrut să ştie cum să ajungă ȋn Centrul Vechi.
Enjoy the city! le-am spus când ieşeau pe poartă şi mă ȋntrebam ce vor duce cu ei de aici? Ce miros sau culoare le vor rămâne peste ani ȋn minte? Nimic, probabil. Vor revedea fotografiile şi poate ȋşi vor aminti câteva colţuri de stradă.
Sunt atât de multe oraşele din care nici eu nu mai ţin minte niciun miros. Alergam să văd cât mai mult şi uitam să simt cât mai multe.
Am făcut asta de prea multe ori ȋn viaţă.
Cui ȋi pasă că ȋn cutare lună din cutare an am fost eu nu ştiu unde? Ce importanţă au fotografiile, dacă eu nu mai ştiu de acolo nimic altceva?
Şi ȋn noaptea aia mă gândeam, ȋncepând deja să merg strâmb pe străzi, la mirosul ăsta de Bucureşti, pe care ȋl urăsc şi ȋl iubesc atât de mult. La toate cele cu care am tipul ăsta de relaţie love&hate, la gazele de eşapament care au totuşi poezia lor, la zgomotul brutal al motocicletelor, care face să-mi sară inima, dar pe care-l iubesc de mi se pune un nod ȋn gât, la mirosul florilor veştejite de căldură şi sunetele care se ghicesc din colţurile de parc unde nu ajunge nicio lumină.
Mă gândeam la sentimentul ăsta acut de dor, pe care ţi l-aş urla ȋn urechi, dar ştiu că nu are sens.
Cine o să povestească vreodată noaptea asta atât de liniştită, ȋn care nu se clinteşte nicio frunză, ȋn care oamenii se plimbă agale, iar pe mine mă ustură obrajii din cauza lacrimilor?
Miros a parfum de mandarine, ȋmi cojesc cu un colţ de unghie urme de ruj de pe buze şi ȋnghit metru după metru de asfalt, ȋntr-o noapte oarecare, despre care ştiu că nu se va scrie mai târziu ȋn vreo carte de istorie.
Doar sunetele, culorile şi mirosurile contează.
Atât.